Interviu cu Günter Grass

de André Müller
traducere din limba germană: Daniel Stuparu

ANDRÉ MÜLLER: La toamnă veţi împlini optzecişidoi de ani. Puterea dv. de creaţie este neostoită.

GÜNTER GRASS: Da, în ciuda tuturor adversităţilor.

MÜLLER: În romanul dv. autobiografic, Cutia, copiii dv. se miră, citez, „cum a reuşit de fiecare dată să scrie bestseller după bestseller, indiferent ce aveau de reproşat cârcotaşii, slujbaşi cu simbrie pe la te miri ce ziar“. Copiii dv. însă nu au o explicaţie pentru acest lucru.

GRASS: Nici eu nu am vreo explicaţie. Sunt la rândul meu uimit, dar şi recunoscător. La lecturile mele publice sunt trei generaţii de cititori în sală, lucru care mă bucură. Fiii şi fiicele mele, care între timp au devenit adulţi, dau uneori dezaprobator din cap, pentru că eu nu renunţ şi continui să scriu. Ei cred că treptat ar trebui să mă retrag, să devin mai discret şi să mă bucur de bătrâneţe. Dar nimic nu ajută. Nu am cum să nu scriu.

MÜLLER: Atunci când aţi început să lucraţi la primul şi până azi cel mai celebru roman al dv., Toba de tinichea, apărut acum 50 de ani, “limbajul v-a surprins”, citez, “ca diareea”.

GRASS: Da, şi diareea continuă, dacă preferaţi această formulare. Eşti uimit şi îngrozit deopotrivă, ca autor, atunci când la masa de scris te simţi dintr-o dată un instrument. Personajele dobândesc o anumită autonomie şi îţi dai seama că literatura are o viaţă a ei.

MÜLLER: Mai dansaţi?

GRASS: Da, încă dansez şi intenţionez să dansez în continuare. Cu statul în cap e mai greu. Aveam obiceiul să fac asta la fiecare cinci ani, cu ocazia zilei mele de naştere, în sânul familiei. Lucrul ăsta nu l-am mai făcut când am împlinit optzeci de ani, la rugămintea copiilor. Mi s-a interzis din raţiuni legate de sănătate, de teamă că mi s-ar putea întâmpla ceva. La şaptezecişicinci de ani încă mai făceam lucrul acesta – e-adevărat că nu mai stăteam chiar drept, dar încă mergea.

MÜLLER: Suferiţi din pricina vârstei?

GRASS: Mă rog, mai scârţâie câte ceva pe ici, pe colo. Am câte un bypass în fiecare picior, dar nu mă vait. Avantajul bătrâneţii ar fi faptul că multe din lucrurile care treceau înainte pe lângă mine oarecum firesc, ca de la sine înţelese, cum ar fi trecerea anotimpurilor, acum le percep mai acut.

MÜLLER: Vă gândiţi că ar putea fi pentru ultima oară.

GRASS: Exact.

MÜLLER: În volumul dv. de poeme apărut în 2003, Cele din urmă dansuri, celebraţi potenţa dv. sexuală. Un poem este intitulat Lovituri puternice. În altul stă scris: „Vino, aşează-te lângă mine, câtă vreme odorul încă se mai ţine pe picioare…“

GRASS: E vorba de gratitudine faţă de faptul că la vârsta mea acest lucru încă e posibil.

MÜLLER: Faţă de cine?

GRASS: Mă rog, faţă de cel care se ţine încă pe picioare.

MÜLLER: Deci dacă veţi avea probleme cu erecţia, înseamnă că s-a cam terminat totul?

GRASS: Nu asta vreau să spun. Aş constata cu mâhnire acest lucru, dar cu siguranţă aş continua să scriu.

MÜLLER: Nu vi se pare oribil faptul că trebuie să murim?

GRASS: Nu, deloc! Dimpotrivă, un scenariu de coşmar îmi pare mai degrabă a fi căutarea nemuririi, a unei vieţi asigurate veşnic prin medicină. Lumea nu ar mai consta decât din moşnegi. Vedeţi dv., de la romanul meu Şobolanul – care a fost făcut praf de critică, lucru care s-a accentuat de altfel la cărţile ulterioare – mi-a devenit foarte clară perspectiva sfârşitului nostru ca indivizi, şi chiar al omenirii în ansamblu, pe acest pământ. Omul este aici, în raport cu existenţa pământului, doar un oaspete trecător. Suntem aici pentru a ne pregăti propria nimicire. Dar există posibilitatea ca anumite organisme mai rezistente să reuşească să supravieţuiască declinului nostru, aşa încât planeta se va „vindeca” de oameni, în perioade pe care nu le putem preconiza.

MÜLLER: În 1982 aţi constatat deja trist: „Nimicirea umanităţii a început deja.“

GRASS: Asta s-a petrecut cu ocazia decernării premiului Feltrinelli la Roma. Acolo s-a întâmplat ceva foarte interesant. Pe unul din scaunele din faţă stătea preşedintele Italiei, Pertini, pe care îl preţuiam în mod aparte. Se ţinuseră nenumărate discursuri în acea zi, iar el adormise. Apoi a venit rândul meu să vorbesc. Secretarul lui îi traducea vorbele mele şi dintr-o dată el s-a trezit şi a devenit atent; ulterior a venit să mă îmbrăţişeze.

MÜLLER: Are însă un politician, care ar trebui să ofere soluţii, dreptul să îşi manifeste pesimismul?

GRASS: N-aş vrea să numiţi asta pesimism. Prognozarea sfârşitului omenirii este o introspecţie realistă şi umilă a realităţilor care decurg direct din comportamentul nostru. Am devenit capabili de orice, cu o viteză de necrezut. Invenţii ştiinţifice pe care nu le putem controla dau peste noi. Legislaţia e rămasă în urmă, şchioapătă. Încă nu am învăţat să spunem nu, în baza raţiunii, anumitora din nenumăratele lucruri pe care le putem face. Recunoaşterea faptului că totul se sfârşeşte poate fi asociată dorinţei de a lăsa globul pământesc în condiţii acceptabile, atunci când îl părăsim.

MÜLLER: Cu demnitate.

GRASS: Da, cu decenţă, cu mai puţină mizerie, fără trupuri radiante, fără moşteniri de genul ăsta, care vor avea un efect chiar mai distructiv atunci când vom fi demult plecaţi.

MÜLLER: La urma urmei nu sunt şi operele de artă tot gunoi? Aceste grămezi de cărţi, picturi şi sculpturi sau edificii conceptuale?

GRASS: N-aş zice asta.

MÜLLER: Şi care este salvarea?

GRASS: Asta nu mai ştiu.

MÜLLER: Joseph Beuys, pe care nu îl apreciaţi foarte tare, a numit gândirea pură o formă de artă.

GRASS: Ce înseamnă gândire pură? Nimic nu e pur pe lumea asta. Am descris asta în romanul meu, Ani de câine. Sarea nu e pură. Zăpada nu e pură. Nici lumina nu e pură. Nu există doar alb şi negru. Există doar tonuri de gri. Acesta este secretul graficii mele.

MÜLLER: Da, numai că eu vorbesc despre gândire, care nu se materializează într-o operă anume, şi de aceea nu lasă nici un fel de urme.

GRASS: Doar cu gânditul nu merge. Beuys i-a declarat pe toţi artişti. Aşa că toţi se apucă de artă, deşi nu au nici un pic de talent, iar acum avem aceste lucruri absolut inutile, pe care le vedeţi peste tot.

MÜLLER: Aveţi vreo utopie?

GRASS: Nu, dar sunt totuşi nebun după viitor, după toate aceste lucruri încă posibile.

MÜLLER: Aţi afirmat undeva: „Literatura trăieşte din crize. Ea prinde viaţă printre ruine. Aude pulsul viermelui… Noi, scriitorii, suntem jefuitori de morminte. Trăim din lucruri găsite, din moştenirea ruginită a războiului.“ Cu alte cuvinte: sursa de inspiraţie a materialului dv. literar vine din catastrofe.

GRASS: Dacă tot vorbiţi de catastrofe, atunci mă gândesc printre altele la toată această văicăreală – justificată, de altfel – cu privire la marea criză financiară, care e de fapt o criză a sistemului şi la consecinţele acesteia la nivel social, care sunt groaznice. Cu toate astea sunt convins că artele vor profita de pe urma acestui lucru.

MÜLLER: Tocmai.

GRASS: Dacă ar fi să ne raportăm la literatură ca formă de artă, atunci am putea spune că această criză va redirecţiona literatura, care se rezumă la această scriitură mediocră ce proliferează în prezent, o literatură meschină, centrată în jurul eului, în cadrul căreia doar capriciul personal şi amorul propriu joacă vreun rol.

MÜLLER: Nu e cinic să spui că scriitorului îi foloseşte de fapt răul din lume, în măsura în care dă aripi artei sale?

GRASS: De ce ar fi asta cinic? E un avantaj, dacă o criză poate da naştere măcar la atâta lucru.

MÜLLER: Aţi renunţa la artă de dragul unei lumi mai bune?

GRASS: Nu înţeleg la ce vă referiţi.

MÜLLER: Dacă lumea ar fi în regulă, arta ar deveni superfluă, în baza tezei dv.

GRASS: Dar nu am susţinut niciodată că lumea ar putea fi vreodată în regulă.

MÜLLER: Acest lucru nu ar corespunde planului divin.

GRASS: În primul rând asta, în al doilea evocarea scopului final al unei lumi ideale, fericite, aşa cum apare acest lucru în mai toate ideologiile, este întotdeauna asociată cu frică şi oroare. Fiecare utopie subîntinde această coerciţiune către fericire ca ţel. Refuz acest tip de abordare. Prefer să rămân alături de Kant, care observă că omul e o bucată strâmbă de lemn, din care nu poţi face ceva drept. Altfel se rupe.

MÜLLER: Luptaţi pentru o lume mai bună , dar de fapt nu credeţi că e cu adevărat posibilă.

GRASS: Pornesc de la ideea că lumea în care trăim e un haos. Dar trăiesc totuşi cu plăcere, iubesc viaţa. Am călătorit mult în Asia. Am trăit o vreme cu soţia mea în Calcuta. Acolo, unde am întâlnit oameni care radiau de vitalitate, deşi trăiau în sărăcie şi mizerie, pot spune că am învăţat ceva despre viaţă.

MÜLLER: Mai exact?

GRASS: Faptul de a rămâne senin, de a-ţi păstra buna dispoziţie, chiar şi în vid. Nu trebuie să îţi doreşti prea multe. Îmi doresc un haos cu proiecte şi execuţie ceva mai bune. Aşa m-am exprimat cândva. Un politician trebuie să acţioneze pragmatic.

MÜLLER: Sunteţi totuşi un artist.

GRASS: Scuzaţi-mă, dar sunt şi cetăţean în acelaşi timp. E o situaţie schizoidă, dacă vreţi. Ştiam încă de la paisprezece ani că vreau să devin artist, dar aparţin încă generaţiei care a trebuit să se întrebe printre altele cum s-a putut ajunge la colapsul Republicii Weimar, ca premiză pentru tot ce a urmat. Atunci când scriu un poem, nu trebuie să fac nici un fel de compromis; dar atunci când sunt activ la nivel social, trăiesc practic din compromisuri. E o lecţie pe care am învăţat-o demult.

MÜLLER: Veţi face şi anul acesta propagandă pentru Partidul Social Democrat în campania electorală.

GRASS: Voi vorbi în cadrul anumitor cercuri de votanţi din estul Germaniei, în Uckermark, Stralsund, în circumscripţia electorală a cancelarului federal, în Berlin, Halle şi Dresda. Acolo susţinerea SPD-ului este foarte scăzută. Obiectivul minim pe care ni-l propunem este acela de a împiedica o coaliţie negru-galbenă cu Partidul Democrat Liberal, pentru că acest partid promovează un tip de neoliberalism care e de fapt responsabil pentru dezastrul ecomnomic cu care avem în prezent de a face.

MÜLLER: Această coaliţie se va impune însă.

GRASS: Ce înseamnă că se va impune? O să îmi aduc şi eu mica contribuţie, pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

MÜLLER: O să eşuaţi.

GRASS: În viaţa politică am avut parte de victorii şi evident şi de o serie întreagă de înfrângeri, dar rămân la convingerea că social-democraţia, cel mai vechi partid democrat, rămâne cel mai de încredere garant că diferenţele sociale care devin tot mai acute – pentru că astăzi trăim din nou într-o societate bazată pe clase – vor fi atenuate.

MÜLLER: Îmi daţi voie să îl citez pe Ernst Jünger, un autor pe care l-aţi evitat dintotdeauna în mod instinctiv?

GRASS: Cu Ernst Jünger nu m-am întâlnit decât indirect la un moment dat, atunci când a apărut romanul meu Câmp întins, iar Marcel Reich-Ranicki şi toţi ceilalţi au tăbărât pe această carte, conştienţi totuşi că fac o greşeală. Atunci a fost întrebat şi Jünger ce părere are despre carte, iar el a răspuns că e scrisă foarte bine.

MÜLLER: În cartea La zidul timpului Jünger scrie: „Lumea e plină de înţelepţi care îşi reproşează unul altuia lipsa de măsură. Lucrurile îşi urmează cu toate astea cursul firesc, şi anume evident cu totul altul decât cel preconizat de toţi ceilalţi. Cel care observă cu atenţie acest lucru este mai aproape de surse decât ar fi dacă ar aparţine vreunui partid sau altuia.“

GRASS: Ăsta e un punct de vedere foarte elitist şi detaşat.

MÜLLER: Nu vă simţiţi uneori neputincios cu privire la evenimentele şi mersul lumii?

GRASS: Apelaţi prea uşor la cuvinte precum “neputinţă”. Am să vă dau un exemplu: în 1969 social-democratul Gustav Heinemann, care era pe atunci ministrul justiţiei, într-o coaliţie cu Uniunea Creştin Democrată, a reuşit să promulge o lege cu privire la egalitatea în drepturi a copiilor nelegitimi în cazul unei moşteniri, care fusese ani de zile dezbătută. Acolo a fost vorba de neputinţă, şi închipuiţi-vă că acest lucru încă mă bucură şi astăzi.

MÜLLER: Sunt profund mişcat!

GRASS: Nu e vorba de sentimentalism! Sunt acum ca şi înainte de părere că scriitorul nu are voie să se retragă, în sensul lui Jünger, deasupra contingentului, ci că apartenenţa politică este la rândul ei unul din lucrurile care definesc o democraţie articulată în partide politice. Artistul care nu vrea să aibă de a face cu aceste lucruri care ne înconjoară, cu această abundenţă de fapte contradictorii, cu viaţa reală, acela nu poate aparţine acelui grup din care se constituie arta în primul rând. Romanele lui Fontane sau cele ale iubitului meu Döblin, ale lui Zola în Franţa vieţuiesc din contemplarea realităţii. Sau citiţi-l pe Heine, care şi-a încercat condeiul în politica zilei, de unde au luat naştere cele mai grozave poeme, sau pe Gottfried Keller! Datorită experienţelor acumulate de mine încă din tinereţe, nu am putut alege acest drum elitist al autorecluziunii. Dar accept şi ideea că pot exista şi astfel de scriitori, precum Stefan George sau Durs Grünbein, genul de oameni care se desprind şi ameninţă să se piardă într-o supraproducţie de metafore.

MÜLLER: Ce consideraţi a fi marile dv. succese politice?

GRASS: Sunt în anumite limite bucuros ca am putut ajuta succesul politicii de est a lui Willy Brandt, pe care am recunoscut-o ca fiind corectă, şi care a creat treapta preliminară a unităţii germane.

MÜLLER: Vreţi să spuneţi că fără Brandt Germania nu ar fi reunificată?

GRASS: Cu siguranţă! Helmut Kohl a zidit cu viclenie pe politica lui Brandt, care fusese impusă anterior prin eforturi uriaşe împotriva opoziţiei, inclusiv din partea lui Kohl. Calomniile la care a fost supus Brandt de către opoziţie, care l-a ocărât făcându-l bastard, comunist şi trădător de ţară sunt incredibile.

MÜLLER: Dar şi Kohl a fost făcut în fel şi chip: obtuz, prost, a fost numit „pară“.

GRASS: Asta e din cale-afară…!

MÜLLER: Acum o să vă enervaţi.

GRASS: Da, pentru că nu poţi compara mere cu pere. Unitatea germană, aşa cum a fost ea realizată de Kohl, a fost o mare greşeală. Din raţiuni electorale şi împotriva tuturor avertismentelor, chiar din partea unor specialişti, s-a introdus marca germană în Est, fapt prin care valoarea fiecărui produs din DDR a fost redusă la zero peste noapte. Asta a dus totul la ruină. Înţeleg dorinţa oamenilor de a avea o monedă oficială puternică, dar găsesc iresponsabilă atitudinea politicienilor care nu atrag atenţia asupra consecinţelor. Oamenii au fost duşi cu vorba, iar apoi li s-a reproşat tot lor acest lucru, atunci când au vrut să dea repede banii pe o excursie în insula Ischia sau în Mallorca.

MÜLLER: După ani de zile de izolare completă şi-au dorit şi ei să ajungă în sfârşit acolo.

GRASS: Da, evident. Dar trebuia să li se explice în egală măsură şi unde va duce asta. Eu critic ceea ce s-a prăbuşit. Asta nu a fost unificare, ci anexare, şi asta ignorându-se cu bună ştiinţă legea fundamentală în care stă scris că în cazul unificării, poporul german ar avea nevoie de o nouă constituţie, aşa încât şaptesprezece milioane de germani din Est să aibă şansa de a se integra… Dar văd că gesticulaţi deja plictisit. Aceste lucruri nu vă interesează.

MÜLLER: Am auzit şi citit opinia dv. pe această temă de nenumărate ori. Punctul dv. de vedere în această privinţă este cunoscut.

GRASS: În regulă. V-aţi pregătit. Un lucru destul de rar printre jurnalişti.

MÜLLER: Mă deranjează siguranţa dv. de sine.

GRASS: N-aş zice că sunt sigur de sine în absolut toate privinţele.

MÜLLER: Cum îl consolaţi pe cel care, copleşit de îndoială, îşi doreşte, după cum spunea deja Sofocle, “să nu se fi născut”?

GRASS: Înclinaţi către această opinie? Îmi faceţi o impresie disperată. Dar e totuşi furmos că v-aţi născut. Găsesc dialogul nostru foarte amuzant. Vorbesc cu plăcere cu dv. Mai rezistaţi puţin, nu abdicaţi încă!

MÜLLER: Cum aţi reacţiona dacă reunificarea germană, în ciuda prognozei dv., ar duce totuşi la un final fericit?

GRASS: Aş găsi acest lucru remarcabil. Dar acest lucru nu va reuşi decât dacă dacă omul e pregătit să înveţe ceva din greşelile de până acum. În Est a avut loc o expropriere fără precedent în istoria Germaniei, iar acest lucru se moşteneşte şi nu va înceta niciodată.

MÜLLER: Care a fost cea mai mare nefericire de până acum din viaţa dv?

GRASS (se gândeşte îndelung): Moartea mamei mele. Avea doar cincizecişişapte de anui când a murit de cancer.

MÜLLER: La înmormântarea ei nu aţi plâns, aţi scris undeva, dar după aceea da.

GRASS: Încă mai plâng. Dar admit că durerea mea are de a face şi cu o anume doză de amor propriu. Nu îmi pot ierta faptul că nu am reuşit să îi arăt că speranţele pe care şi le pusese în mine s-au confirmat. Ea a susţinut planul nebun al puberului imberb de a deveni artist, dar nu a mai apucat să savureze alături de mine succesul. Singurul luru pe care am apucat să i-l prezint a fost o sculptură subţire a unei fecioare, care a fost reprodusă în Raportul Anual al Academiei pentru Arte din Düsseldorf, unde studiam. Apoi a murit. Ea a crezut în mine într-un mod fervent, aproape romantic, spre deosebire de tatăl meu, care era de părere că băiatul e cam dus de-acasă, şi voia să mă impulsioneze mai degrabă spre ştiinţele administrative, ceea ce pot înţelege în retrospectivă, judecând după sărăcia şi strâmtoarea care domnea pe atunci.

MÜLLER: Suferiţi deci de un complex matern.

GRASS: Corect. Din punct de vedere religios nu sunt credincios. În locul lui Dumnezeu am pus-o pe mama. Mi s-a propus ocazional să fiu psihanalizat, dar nu m-am aşezat încă pe canapea. Pe piatra mea funerară are să scrie: „Aici odihneşte Günter Grass cu complexul său matern, nerezolvat.“

MÜLLER: Vă urâţi sexul?

GRASS: Nu, dar resping felul în care mânuiesc bărbaţii puterea. Nu sunt un feminist. Sexele există, e o realitate pe care trebuie să ne-o asumăm. Acum ar trebui să încercăm să punem puterea în mâna femeilor, atâta timp cât nu încep şi ele să se comporte ca bărbaţii. În prezent avem de a face cu o situaţie ciudată: puterea este exercitată de persoane aflate în umbră, care nici măcar nu sunt alese, de lobby-işti, care însă sunt foarte influenţi, până la a ajunge să modifice legislaţia. Asta numesc abuz de putere, ceea ce are drept consecinţă faptul că cetăţenii nu mai merg la vot, pentru că simt că oamenii pe care îi aleg nu au nimic de zis până la urmă. În sistemul de sănătate, politicienii nu mai au de mult nici un cuvânt de zis, ci asociaţiile de medici, de farmacişti, industria farmaceutică… Dar văd că vă plictisesc aceste lucruri. Recunoaşteţi!

MÜLLER: Nu, evident că nu recunosc.

GRASS: Ce vreţi de fapt să spuneţi?

MÜLLER: În romanul dv. Calcanul stă scris: „Pentru că bărbaţii nu pot procrea pe cale naturală… trebuie să recurgă la artefacturi spirituale, trebuie să se caţere pe versanţi nordici de gheaţă şi să rupă bariera sunetului… trebuie să pună mereu prin imagini, cuvinte sau sunete întrebarea cu privire la eu, la fiinţă, la sens, la de ce, pentru ce şi încotro.“

GRASS: Da, aceste lucruri se nasc în cap.

MÜLLER: Aţi prefera să fiţi femeie?

GRASS: N-aş merge chiar atât de departe, dar am suficiente calităţi feminine care nu îmi permit să exercit puterea la un mod masculin. La începutul romanului meu Calcanul se punea printre altele şi întrebarea, de ce foametea din lume ia proporţii, în ciuda unei superproducţii alimentare la nivel mondial şi aşa m-am întors la istoria acestui fenomen şi am constatat că în scrierea istoriei contribuţia femeilor nu e pomenită deloc. Au existat femei care din necesitate au inventat reţete noi, găluşte, tăiţei, paste făinoase, din care a luat naştere şi impulsul de a căuta alte tipuri de alimente. Cartoful a jucat un rol mult mai important în istoria umanităţii decât Războiul de Şapte Ani.

MÜLLER: Dar acum avem totuşi un cancelar federal femeie.

GRASS: Cu singura rezervă că nu e în partidul potrivit.

MÜLLER: „Bărbaţii se tutuiesc cu moartea“, aţi scris undeva.

GRASS: Da, ei sunt cei ce duc războaiele. M-aţi întrebat de ce succese politice sunt mândru. În acest sens aş vrea să vă mărturisesc că sunt mândru şi de faptul că Gerhard Schröder, în ciuda tuturor criticilor aduse perioadei sale ca şi cancelar federal în alte domenii, a ţinut cont de sfatul meu şi s-a ţinut deoparte de războiul din Irak. Era capabil de un lucru de care şi Willy Brandt era în stare: să asculte.

MÜLLER: Dragă Günter Grass, discuţia noastră nu poate sfârşi fără a menţiona rumoarea creată acum trei ani, atunci când a apărut autobiografia dv. Decojind ceapa, în care aţi admis, prea târziu spun unii, că aţi aparţinut grupării Waffen-SS. Nu am decât o singură întrebare: a fost vorba de calcul, faptul de a aştepta şaizeci de ani până la această mărturisire?

GRASS: Nu.

MÜLLER: Dacă aţi fi vorbit mai devreme despre asta, e foarte posibil să nu mai fi primit premiul Nobel.

GRASS: Aud prima oară acest lucru. Cunosc doar o explicaţia oficială a Academiei Suedeze, conform căreia decernarea premiului Nobel nu depinde de astfel de lucruri. Nu am nici o influenţă asupra lucrurilor care se scriu într-o redacţie sau alta, care servesc o anumită direcţie politică sau alta. Cu asta trebuie să trăiesc. Nu am contestat niciodată faptul că resimt vinovăţie şi jenă şi că întâmplarea zilei mele de naştere, care m-a împiedicat să comit atrocităţi, nu este o scuză. Nu am împuşcat nici un om, dar ăsta iarăşi nu este vreun merit deosebit. Germania era deja în retragere. Nu am avut deci ocazia sau ghinionul de a trage asupra cuiva. Cu toate astea a rămas un sentiment de ruşine şi o povară pe care o cari toată viaţa după tine.

MÜLLER: Într-un interviu televizat cu Ulrich Wickert aţi afirmat că apartenenţa dv. la SS a dat naştere unei presiuni care a devenit inspiraţie pentru primele dv. romane, care v-au adus succesul.

GRASS: În parte.

MÜLLER: Dacă aţi fi admis implicarea dv. mai devreme, poate că nu aţi mai fi scris aceste cărţi.

GRASS: Există în cazul fiecărui autor epic o serie de factori motivaţionali, ambiţie, nevoia de bani, tot ce doriţi, şi evident că şi pretenţia egocentristă de a crea ceva care îşi caută aproapele. Când m-am apucat eu de scris, în Germania exista acest concept al literaturii austere, cu alte cuvinte se scria foarte atent, pentru că limba germană era considerată vătămată prin intermediul perioadei naziste. Acestui curent am încercat eu să mă opun, spunând că nu putem privi limba germană, adică tot ce avem noi mai de preţ, în toată bogăţia ei, dintr-o dată drept inadecvată, căci acesta ar fi fost de fapt un trimuf tardiv al domnului Hitler. De aceea în primele mele romane exista impulsul de a da un exemplu contrar şi de a mă raporta la toate registrele care îmi stăteau la dispoziţie.

MÜLLER: Aţi citi interviul revistei Spiegel cu managerul general al Băncii Germane, Josef Ackermann, pe care l-aţi atacat dur?

GRASS: Nu.

MÜLLER: Ar exista, spune Ackermann, “poeţi şi gânditori, care în ciuda unui trecut îndoielnic se erijează în autorităţi morale şi îi numesc pe manageri la întamplare asociali… acest lucru nu trebue să îl tolerăm.”

GRASS: Nu îmi e cunoscut acest fapt. Dar îmi susţin în continuare punctul de vedere, cum că şi băncile, până la domnul Ackermann, sunt responsabile pentru faptul că acest capitalism sălbatic a cauzat şi criza actuală. Dacă lucrurile continuă astfel, lumea nu va fi în regulă.

MÜLLER: Nu va fi niciodată.

GRASS: Evident că nu, dar spre deosebire de dv. eu nu am tendinţa de a mă resemna, nu voi înceta niciodată să spun lucrurilor pe nume şi m-aş bucura dacă m-aţi susţine în eforturile mele, în loc să vă înconjuraţi cu acest zid al disperării, care nu e decât un produs al gândirii dv. Căci altfel nu veţi rămâne în viaţă. Lucrurile vor fi groaznice pentru dv. când veţi ajunge la vârsta mea.

MÜLLER: Îmi daţi voie să schimbăm locurile?

GRASS: Nu, vă indic doar cu toată prietenia faptul că dacă veţi continua aşa nu o să sfârşiţi bine.

MÜLLER: Atunci când Marcel Reich-Ranicki l-a întrebat peWolfgang Koeppen: “Când aţi fost fericit?”, Koeppen a dat răspunsul celebru: “Nicicând.”

GRASS: Credeţi cumva că eu sunt incapabil de suferinţă sau de nefericire? Mă subestimaţi. Nu poţi fi decât pentru un scurt timp fericit, când îţi reuşeşte o frază, un desen, o sculptură, când dintr-o dată totul pare să se potrivească şi plasticitatea prinde viaţă. Nu există stare permanentă de fericire. Au existat în viaţa mea chiar şi situaţii în care m-am gândit la sinucidere; atunci când eram pe front, când am învăţat să mă tem şi a trebuit, la vârsta de şaptesprezece ani, să văd cum în foarte scurt timp tineri înzestraţi, de aceeaşi vârstă cu mine, erau sfâşiaţi, zdrobiţi şi măturaţi. Pe atunci m-am gândit nu o dată să termin cu toate. Nu a devenit nicicând faptă, ceea ce însă nu exclude această posibilitate.

MÜLLER: Ce posibilitate?

GRASS: Sunt foarte sensibil la dureri. Dacă mi s-ar pune diagnosticul că sunt bolnav incurabil şi dacă acest lucru ar fi legat de dureri fizice, probabil că aş încerca să găsesc o cale de a scurta această suferinţă, de dragul meu şi al celor din jur. Am discutat cu soţia mea deja despre asta. Dar încă nu e momentul.

[1 iulie 2009]

#
Publicat la 2 august 2009 în Frankfurter Rundschau şi în Berliner Zeitung, la 14 august 2009 în Falter din Viena şi la 10 septembrie 2009 în Weltwoche din Zürich .