Golden Retriever

de Gheorghe Recheşan [România]
for the English version click here

1.

Frînghia scămoşată, de un cenuşiu palid, era udă. Plouase aproape toată noaptea şi cîlţii se îmbibaseră cu umezeală. Picuri murdari se scurgeau şi din blana galben-cenuşie a cîinelui, un dulău flocos ca o oaie. Se legăna, înţepenit la capătul funiei, îmbrîncit de rafalele reci, cu membrele rigide şi cu limba, bucată de pastramă vineţie fezandată de agonie, atîrnîndu-i printre colţi,.
„Cred că a murit deabia în zori, după ce s-a zbătut ore-n şir”, spuse domnul Chipere punîndu-şi ochelarii pe şaua nasului şi apropiindu-se de cadavru. Nasul masiv, osos, cu nări arcuite suţinea rama de plastic negru şi lentilele groase, ca un pilon de pod greutatea unei pasarele.
„Mă mir că nu l-a auzit nimeni lătrînd sau urlînd” am zis cu o voce slabă, ca un scîrţîit de vînt în geamuri, stînd prudent, la vreo zece paşi de bara bătătorului de covoare sub care pendula cîinele strangulat.
„ Da, a murit încet, dar nu a urlat….cel mult a schelălăit înfundat, fiindcă uite, nodul e potrivit cu îndemînare chiar sub beregată!”
Mi-am întors privirea spre zidul de beton al blocului, zgrunţuros ca fiorii de scîrbă ce mi se plimbau prin stomac. Nu-mi plac cîinii, dar mila pentru patrupedul executat îmi împungea coastele, colcăia sub plex şi-mi urca cleioasă în gît. O milă cenuşie, greţoasă ca şi funia de care spînzura cîinele. Rareori animalele sunt executate deliberat în acel mod, fiindcă nu trebuia să fi nemaipomenit de perspicace să-ţi dai seama, din tabloul macabru la care asistam, că fusese o execuţie.Cerul opac, pătat de nori vineţii, cîlţuiţi se arcuia cenuşiu deasupra noastră.
Chipere renunţă să examineze javra şi cu nasu-n jos ca un prepelicar, păşea atent, căutînd ceva printre petele de iarbă mucedă. Silueta lui greoaie, îndesată, îmbrăcată într-o jachetă cenuşie, uzată pe la cusături, aproape că se confunda cu peisajul.
„ Iar se joacă de-a Sherlock Holmes” îmi spusei în gînd şi mă pregăteam să părăsesc maidanul, cînd, fără niciun avertisment, taluzul de dincolo de patrulaterul noroios încadrat de tufe răzleţe începu să se zguduie şi o namilă vînătă se năpusti în peisaj. Trei-patru-cinci-şase vagoane, vopsite într-un bleu ieşit la soare, hurducăindu-se cu ferestrele oarbe, cu uşile compartimentelor bălăbănindu-se ritmic, fără tablele pe care e inscripţionată destinaţia, trecură cu viteză prin faţa noastră. Chipere ridică capul, comentînd sec: „Manevră, chestii inutile de-ale C.F.R–ului!” Locomotiva afumată care le împingea, funinginea îi năclăia flancurile portocalii, părea goală, iar în dreptul hublourilor nu se zărea nici o siluetă. Şinele scrîşniră sub apăsarea roţilor, acul macazului ţăcăni sec şi tenderul fantomatic, cu tampoanele ca nişte butoane supradimensionate ne întoarse spatele, luînd larg curba şi dispărînd dincolo de lizieră. Plopii uscaţi îşi temperară zbuciumul, aerul ţiuia de linişte, pînă şi cîinele-pendulă înţepenise.
Îl lăsai pe Chipere să-şi desfăşoare ancheta şi m-am îndreptat spre casă. Cuvîntul nu sună exact, garsoniera mea, o alveola strîmtă din fagurele de beton cu cinci niveluri, nu e chiar o „casă”, e doar un domiciliu, dar mă leagănam în clişee şi în iluzii domestice, spunîndu-i aşa.
Pe la cinci după-amiază apăru ca de obicei în fiecare sîmbătă, cu tabla de şah subsuoară. Domnul Chipere era un mister în plină lumină pentru toţi locatarii. Se recomandă cu un aer vag cazon: „ Chipere, fost tehnician de îmbunătăţiri funciare şi hidrologice, actualmente pensionar” dar nimeni din bloc nu ştia dacă avea familie, dacă era văduv sau dacă divorţase. Eu ştiam mai mult, dar nu cred că e locul să dezvălui amănunte şi nici dacă va avea vreo relevanţă în şirul întîmplărilor.
Jucarăm o partidă eu cu albele şi el cu negrele şi am pierdut. Am băut cîte o gură de cafea rece, iar el şi-a aprins o ţigare căruia i-a rupt filtrul şi care puţea ca o mărăşească. Prin norişorul albăstrui, muced, s-a întors la episodul cu dulăul:
„ E ciudat că în perioada asta a anului, nu sunt mai mulţi cîini la tomberonul de gunoi. Iarna trecută era plin pe-aici de tot soiul de cotarle, veneau împinse de foame…”
Am jucat încă o partidă şi a pierdut. Am aşteptat să ascundă doi pioni în palme, unul alb şi celălalt negru, ca să vedem cine începe a treia partidă, dar a răsturnat piesele în cutie. Îl preocupa soarta cîinelui spînzurat:
„ Cine dracu’ să omoare un cîine? De obicei scapi de căţeii nedoriţi, ba am auzit de la hingheri că ţiganii le iau beregata ca să-i belească pentru piele. Cică se fac mănuşi din ei!”
M-am bucurat cînd s-a ridicat ca să plece. Mă durea capul, o apăsare difuză dar persistentă în dreptul tîmplelor, furişată în orbite, mocnind în ceafă. Ştiam că se schimbă vremea, aşa ar fi spus bunică-mea pe vremea cînd să fii meteodependent era o noţiune vagă. Din prag, Chipere şi-a întors silueta greoaie, prin ochelarii cu lentile groase, de prezbit, irişii căprui lucea măriţi, iscoditori:
„ Cine ar fi avut interesul să omoare un cîine…ce zici?”
N-am mai zis nimic, am aerisit camera şi m-am trîntit pe canapea învelit de frigul umed. Am încercat să aţipesc, dar blana gălbui-murdar se leagănă încă prin faţa mea şi am început să răsfoiesc în memorie toate imaginile în care apăreau cîini.

2.

Ţineam într-o perioadă, cam la o lună după ce mă mutasem la numărul 12, scara A, un fel de jurnal. Scriam aproape zilnic într-un caiet dictando, trîntind fraze trunchiate, imagini fugare‚ descrieri fără verbe, despre tot ceea ce îmi atrăgea atenţia. Nu notam data, o pagină era o zi, doar pentru duminică mîzgăleam un asterisc ca să marchez sfîrşitul unei săptămîni. Cînd îl recitesc, nu ştiu ce ar gîndi altcineva despre rîndurile acestea, dar am senzaţia că şiragul de cuvinte e scris de un străin…
„ verde, roz, brun siena. primăvara fierbe, muşte mari vin de la ghenă. zdrenţe perini, plăpumi jegoase scoase la soare pe balcoane. am aruncat mucurile din scrumieră pe geam.baba de la parter de sub balconul meu m-a văzut şi a promis că mă pîrăşte la administrator. cineva, nu eu mă apăr. dai foc la bloc nebunule”…
Întorc pe sărite cîteva pagini.
„ oranj ţipător alb dureros.caniculă. 40 ⁰ C la umbră.şah. Chipere e destul de simpatic. îmi spune că Aurelia de la patru face plajă topless pe terasă. prea bătrînă pentru tine, prea tînără pentru mine precizează. am pierdut iar stupid ultima partidă cu avantaj de o tură. joc neatent ascultînd ce poveşti înşiră”
Dacă ar ştii că mie îmi plac femeile mature…cîţi ani poate să aibe Aurelia? Treizeci şi cinci, maxim patruzeci. N-arată rău, e suplă, brunetă, cu trăsături armonioase iar carnea nu atîrnă pe ea.
„ gol. dacă aş putea să-mi adun energiile aş ieşi din el.cine spunea că eşti suma eşecurilor asumate? sau a experienţelor ratate. cînd vine toamna mă apuc de ceva productiv. din noianul de idei care-mi alleargă sub ţeastă din una măcar tot o să iasă ceva.afurisiţii bani le simţi doar lipsa.”
Privesc ultima însemnare, e lapidară:
„ Certat cu Adriana. Punct.”
Punctul e uriaş, o bilă bleumarin care înghite ultima literă şi străpunge foaia.
Iau un pix şi scriu apăsat, citeţ, cu litere drepte pe următoarea filă:
„ Iarnă urîtă, cenuşiu peste tot. Cîine spînzurat lîngă bloc.şah. Chipere anchetează.”

3.

Al doilea cadavru a apărut după cinci zile. Cîinele, o cotarlă mică, albă, cu pete maronii pe spinare şi cu o coadă bearcă, zăcea pe burtă, chiar în dreptul tomberonului de gunoi. La o privire superficială, dacă nu ar fi fost balta de vomă cu cheaguri întunecate sîngerii presărate în lichidul verde-putred, ai fi crezut că moţăie. L-a descoperit baba Grama de la parter, cea obsedată de incendii. Cînd m-a chemat Chipere ca să-l văd, grupul de copii curioşi se rărise.
„ Ce zici?”, m-a chestionat cu o voce moale, răguşită, strîngîndu-şi fularul în carouri roşii-negre-albe în jurul gîtului.
„ De ce vorbeşti în şoaptă?” i-am întors întrebarea, încă un cîine mort, mare mister!”
„ Am o laringită care mă chinuie cînd se schimă vremea…e ucis, nu mort-mort….cu otravă, sunt sigur!”
Am urcat în apartamentul său, două camere decomandate, baie, bucătărie şi o debara, mobilat cu piese desperecheate. Zugrăveala demodată a pereţiilor era decolorată, aerul, îmbîcsit de praf şi-n toate încăperile plutea un vag miros de farfurii murdare peste care se aşezase odoarea persistentă de mucegai. În sufragerie, pe masa lungă cu furnirul scorojit, zăceau stivuite teancuri de dosare şi de hîrtii scrise cu pixul.Surprins,am zărit printre ele cîteva volume de drept: criminalistică, legislaţia muncii, cod de procedură civilă şi altele, nu le-am reţinut denumirea. Ne-am aşezat pe două scaune identice, cu tapiţeria de pînză oranj roasă de ani, mi-a întins pachetul de ţigări, deşi ştia că fumez foarte rar de la alţii şi a început gîjîind:
„ De data asta nu e o concidenţă, ai văzut?”
Eram cam agitat în ziua aceea, trebuia să plec la un interviu şi nu aveam chef să-l ascult:
„ Ce să văd? Cineva omoară maidanezi şi-i plasează în spatele blocului!”
„ N-ai văzut semnul? Un „doi” mare, scris cu cretă pe tomberon…du-te şi uită-te atent pînă nu se şterge!”
„ Te cred, şi ce-i cu asta?” Mă plicitisea şi nu aveam chef să cobor scările doar ca să mai văd odată o javră care crăpase.
L-a apucat un acces de tuse seacă, în rafale. După şi-a recăpătat suflul, a cotinuat cu o luminiţă sclipindu-i enigmatică în irişii maronii, catifelaţi:
„ E aceeaşi mînă care a omorît şi celălalt cîine…sadicul a vrut să fie clar, a lăsat o semnătură!”
Nu am vrut să-l contrazic şi să-i spun că citeşte romane poliţiste de doi lei.
„ Ai vreun indiciu, bănuieşti pe cineva dintre locatari?”
„ Ar putea fi madam Grama, are trei pisici de rasă…”
Am luat o ţigare din pachet şi am aprins-o cu bricheta mea:
„ Nu o văd pe bătrînica aia sfrijită în stare să omoare un cîine, chiar prin otrăvire, cu atît mai puţin să-l spînzure!”
A tras şi el cu două degete o ţigare din pachet, i-a rupt ca de obicei filtrul, dar nu a aprins-o. A ţinut-o în colţul gurii pînă s-a mototolit, umezită de salivă:
„ Ea, poate nu, dar nepotu’ su care vine săptămînal să o ajute…?”
Mi l-am amintet vag: un băiat chelbos, palid, care saluta cu sfială ori de cîte ori îţi intersectai paşii cu el şi care căra mereu o sacoşă burduşită cu alimente. Nu am înţeles de ce Chipere credea c-ar avea facies de criminal. A tuşit înroşindu-se violent, salvele seci îi zguduiau pieptul şi i-am aruncat stînjenit o observaţie:
„ Ar trebui să le laşi de fumat, îţi face rău tutunul!”
Broboane grele îi perlau fruntea, părul rar, blond-cînepiu se umezise de transpiraţie, a tuşit din nou înecat, şi apoi şi-a suflat nasul într-o batistă mare, în carouri albastre. După ce şi-a revenit, a continuat raţionamentul ca şi nu m-ar fi auzit:
„ Cred că ar trebui să caut făptaşul plecînd de la mobil, da’ habar n-am ce motive pot să-l împingă pe un om normal ca să asasineze nişte cîini…”
„Doar n-o să anunţi poliţia pentru aşa ceva!”
M-a privit uimit, aproape jignit de faptul că mi-a venit o asemenea idee.
„O să încerc să vorbesc cu un şef de la ecarisaj, poate ştiu ei mai multe!”
„Nu facem un şah?” am încercat să-i abat atenţia.
De data asta uimirea lui a fost evidentă:
„Azi? E de-abia joi!”
Avea dreptate, i-aş fi deranjat lanţul tabieturilor, aşa că m-am ridicat nerăbdător şi i-am spus că trebuie să plec.
„ Vroiam să încălzesc nişte ciorbă de văcuţă. Nu vrei să mănînci cu mine?”
L-am refuzat, nu mi-era foame şi mă grăbeam:” Poate altădată”
A zîmbit moale, apropînd explicaţia mea formală, clipind cu ochii mijiţi, ticul mi-era familiar şi am ieşit cu senzaţia că refuzul meu îl mîhnise. Cînd am ajuns la mine, am început să cotrobăi prin şifonier după o cămaşă curată şi brusc mi s-a făcut foame. În definitiv cît de dificil poate fi să fierbi o ciorbă? Ar fi trebuit să o sun pe maică-mea ca s-o întreb de reţetă, dar mi-era teamă că nu voi rezista avalanşei de întrebări şi sfaturi. Se frămînta mereu că nu mîncam măcar o masă caldă pe zi, că nu mă îmbrăcam destul de gros cînd era frig şi alte griji insignifiante, dar care în ochii ei luau dimensiuni vitale.
Cînd am încuiat uşa m-a ajuns şi pe mine neliniştitoare, grea, întrebarea:
„ Cine dracu’ are interes să omoare, unul după altul, doi cîini?”

4.

Mi-am reamintit ultima ceartă cu Adriana. Am derulat de atîtea ori episodul prin cap, încît de fiecare adaug un nou amănunt. Dialogurile, chiar şi după jumătate de an de la eveniment, îmi apar mari şi luminoase ca subtitrările unui film demodat. Cearta a pornit de la faptul că vroia un animal de companie. Garsoniera în care locuiam, deabia ne încăpea pe noi şi lucrurile absolut necesare. Ea avea o droaie de cărţi, mai ales tratate de psihologie şi cursuri universitare, o parte au rămas aici, umplîndu-se de praf, fiindcă nu a mai venit niciodată după ele. Ştia ce părere am în legătură cu creşterea animalelor într-un apartament, dar a insistat:
„Te rog, măcar un porcuşor de Guineea sau un papagal!”
Şi-a însoţit rugăminte cu un aer nevinovat de fetiţă cuminte, ţuguindu-şi caraghios buzele într-un botic dulce, dar eu am replicat plicitisit:
„ De ce nu un cîine sau pisoi?”
A înţeles ironia, dar a continuat:
„ O cunoştinţă mi-a promis un pui de golden retriever…îs aşa de drăguţi cînd sunt mici!”
„Cine e cunoştinţa asta, îl ştiu şi eu? Un bărbat nu-i aşa?”
Nu sunt gelos, dar discuţia a alunecat deliberat pe panta asta.
„E o rasă scumpă, de ce ţi-ar face cineva un cadou atît de costisitor?”
A început să plîngă brusc ca dezlănţuirea unei ploi torenţiale şi mi-a aruncat ţipînd:
„ Da, e un bărbat bogat, care îmi face curte şi vrea să mă seducă dăruindu-mi un nenorocit de cîine de rasă!”
Bineînţeles că nu am crezut-o, vroia doar să mă înfurie şi a reuşit, fiindcă tot răul a izbucnit din mine şi am strigat necontrolat:
„ Atunci poate că ar trebui să te muţi la el, ca să poţi avea cîţi căţei aurii vrei…pe deasupra peşti, papagali, kakadu, pisici , sau de ce nu chiar tigri, tot ce îţi doreşte sufleţelul, nu să te plictiseşti într-o garsonieră împuţită lîngă un ratat iremediabil ca mine!”
De-abia astăzi pot înţelege semnificaţia acelui scandal ,dar nu mai pot repara nimic. S-a culcat supărată, mi-a acceptat de formă scuzele, dar a doua zi cînd am ajuns acasă am găsit biletul de adio:
„Nu există nici un căţel auriu sau un alt bărbat. Plec fiindcă nu mai suport să văd cum ne rănim reciproc.”
Am revăzut-o doar cînd a venit să-şi ia o parte din lucruri. M-a salutat, avea faţa boţită de lacrimi, catadicsind să răspundă la întrebările mele tandre cu o voce neutră:
„Crede-mă e mai bine aşa…nu mai insista, plecam oricum!”
O mare expertă în despărţiri, Adriana! Ne mai certasem noi de multe ori, în două dăţi plecase la maică-sa, dar de data aceea a fost definitiv.

5.

Mă bălăceam într-un vis cald, eram pe o plajă, soarele-mi pîrlea obrajii, valurile clipoceau vesele, o simţeam pe Adriana vie, lîngă mine, cînd am auzit, plutind între somn şi trezie, bătăi puternice în uşă. Ameţit de somn am deschis uşa şi l-am văzut pe Chipere în jacheta lui de stofă păroasă, cenuşie, îmbrăcată peste pijama. Gîfîia, părul era umed de transpiraţie şi-şi găsea cu greutate cuvintele:
„N-am vrut să te trezesc…credeam că ai auzit urletele…N-ai auzit urletele?”
„Ce urlete? Nu..poate ţi s-a năzărit!”
Ştiam că lua medicamente pentru tensiune şi hapurile puternice au efecte secundare. Nu a stat să-mi dea explicaţii, a dat a lehamite din mînă şi a coborît scările în fugă. M-am îmbrăcat ca în armată şi am alergat în urma lui. La etajul unu se deschise o uşă şi se ivi chipul boţit de nesomn al lui Laza, muncitor la fabrica de zahăr, un tip solid cu ochii mereu injectaţi care m-a întrebat şi el:
„ Ai auzit lătrăturile? Parcă urla a mort!”
Am intrat în bezna rece, umedă care urca cuprinzîndu-mi gleznele, genunchii, pieptul, umerii ca un val. În cercul tremurător de lumină, decupat de lanterna ţinută de Chipere, scena se înfăţişa în toată cruzimea ei. Corpul cafeniu, cu blană deasă, zăcea prăbuşit pe o coastă , chiar lîngă intrare, înconjurat de pîrîiaşe de sînge închegat. Măruntaiele îi atîrnau vinete şi alburii, iar botul cu canini galbeni rînjea dispreţuitor morţii.
Stăteam şi priveam leşul ca şi cînd ar fi fost un accidentat strivit neverosimil, chiar sub ochii mei, de un autobuz. Chipere spuse încet:
„Pe ăsta îl cunoşteam…e o căţea, copiii o strigau Lady…îi dădeam şi eu cîte-o coajă sau un os!”
În spatele nostru se buluceau în întuneric siluete neclare, vocile sunau înfundat, curioase, surprinse, revoltate, compătimitoare.
Din masa compactă s-a desprins silueta fragilă a doamnei Grama de la parter. Purta un capot maroniu de molton peste cămaşa de noapte. Capul îi tremura necontrolat şi cununa de păr rar, argintiu semăna cu o tufă rotundă acoperită de funigei.
„ E Lady, a gîngăvi ea, au omorît-o pe Lady…eu i-am pus o zgardă ca s-o recunoască hingherii şi ei tot au omorît-o!”
Chipere s-a apropiat de cadavru, l-a examinat cu atenţie şi s-a întors spre mine triumfător. Ţinea în mînă o cureluşă ca o zgardă, de care era prins un carton, cu un „3” inscripţionat mare pe el.
„Gata, a strigat Laza, eu telefonez la poliţie, cineva terorizează tot blocul omorînd cîini şi aruncîndu-i pe pragul nostru!”
Am urcat repede şi bîjbîind ameţit m-am aşezat în genunchi pe gresia din baie. Am vomat cu icneli doar fiere şi după fiecare revărsare a maţelor, vedeam dinainte ochilor fiecare detaliu al cadavrului: blana mînjită de sîngele întărit, intestinele vineţii, o rană care dezgolea coastele pînă la os, limba atîrnînd neagră printre colţi, ochii opacizaţi de agonie şi reîncepeam să vărs.
După-amiază a sosit o maşină a poliţiei, din care a coborît un agent tinerel, cu faţa roşovană, însoţit de un ciobănesc alsacian. În hol, poliţistul patruped a început să latre necontrolat, trăgînd cu furie de lesă.
„Jos Max! Stai…caută!” îi comandă agentul şi alsacianul amuşină inutil scările, de pe care cineva ştersese dîrele de sînge. Poliţistul îşi făcu zelos datoria, îi chestionă pe toţi cei dispuşi să-i răspundă la întrebări şi-şi notă ceva într-un carneţel. Spre surprinderea mea, Chipere nu a discutat cu el mai nimic şi a refuzat să semneze, în calitate de martor, declaraţia.
„Ştiu eu cum e cu anchetele astea…ei îşi fac datoria, cercetează, fac dosare şi rezultatul investigaţiei: nula tăiat!”
Privind undeva în gol, a ridicat un arătător şi a citat din memorie, de parcă ar fi răsfoit un cod:
„ Infracţiunea de omor calificat se pedepseşte conform art. 197 litera be, aliniat unu, Cod penal, cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturii civile pe o perioadă de 6 ani…asta la oameni …bineînţeles, cînd e vorba de animale legea 205 din 2004, prevede prin art 23 aliniat 1, 2 şi 3 că făptaşul primeşte de la 3 luni la un an de închisoare sau amendă contravenţională de la 500 la 2000 de lei…ai auzit să fi fost cineva închis pentru uciderea unui animal?”

6.

Jucăm şah. Chipere mută neatent, pripit şi înainte de a-i captura dama de alb, îl întreb:
„ De ce nu ai luat un cîine, să-l îngrijeşti?”
Mă priveşte surprins, răstoarnă toate piesele cu dosul palmei şi-apoi oftează adînc:
„ Nevastă-mea fie iertată, avea un pechinez! Mă enerva îngrozitor: dormea la picioarele patului nostru toată noaptea, ba cîteodată cînd îi era frig se culcuşea şi sub plapumă. Îi dădea să mănînce numai parizer, biscuiţi şi prăjituri, îl răsfăţa ca pe un copil, fiindcă noi nu am avut copii…Rexy îl chema şi a murit cu doi ani înainte de a se prăpădi ea!”
Nu ştiu ce să mai zic şi mă aud rostind inutil:
„Dar după aceea, de ce n-ai luat un pui de maidanez sau chiar un căţel de rasă…”
Pare că nu mă aude şi continuă melancolic:
„ Cînd şi-a dat seama că are cancer ştii ce mi-a spus? Să-l deshumez pe Rexy şi să-l îngrop lîngă crucea ei…ai mai auzit o trăsnaie ca asta?”
Se ridică, merge cu paşi grei pînă la o comodă, din sertarul căreia scoate o cutie de carton. Îmi arată o fotografie alb-negru, destul de neclară, în care o doamnă cam la 50 de ani, slabă, cu o figură severă şi crispată, cu părul grizonat, îmbrăcată într-un taior negru, pozează ţeapănă cu un şmoiog neastîmpărat de blană sură în poală. Chipere începe să rîdă:
„ Aici puiu’ avea doi ani jumate, ceea ce în ani omeneşti înseamnă că era major…dar să revin la ultima ei dorinţă. Ce era să fac, i-am promis că o să-l aibe pe Rexy şi pe lumea cealaltă lîngă ea…problema era că nu-mi mai aminteam nici mort unde îngropasem javra!”
Mi se pare că văd lacrimi în ochii lui, dar reveni voios:
„Mai facem o partidă? E unu la unu…”
Reaşezăm rapid piesele şi după un sacrificiu calculat cu vreo nouă mutări înainte, deşi m-am obişnuit cu stilul lui imaginativ , mă bate cu negrele. Mă ridic să plec, dar vocea de bunic neîmplinit , duioasă şi neaşteptat de caldă, mă opreşte:
„ Am făcut nişte chiftele cu sos de ciuperci, reţeta lu’ nevasta-mea săraca…e ora cinei, n-ai vrea să…”
De data asta nu-l mai refuz. Ne aşezăm faţă-n faţă în bucătăria îngustă, la o masă de pal alb. Chiftelele sunt gustoase, dar sosul în care plutesc ca nişte bucăţi de plastic fad, felii de champignoane, e nesărat. Îmi întinde solniţa, scuzîndu-se:
„ Poate mai vrei sare, eu din cauza tensiunii, ştii…gătesc cam nesărat!”
Şterg urmele de sos din farfurie cu o felie de pîine şi-i mulţumesc pentru masă.
„ Ştii, îmi spuse cînd mă conducea spre uşă, cred că am să adopt totuşi un căţel…”

7.

Peste cinci zile de la cina cu domnul Chipere, s-a petrecut şi crima numărul patru. Poate cuvîntul „crimă” e prea sărac ca să poată reda oroarea. Cîinele, o corcitură cu blana gri şi cap masiv, fusese tranşat în sferturi şi atîrnat în cîrlige de crengile unui castan din spatele blocului. Poliţia a venit şi de data asta cu promptitudine, a făcut fotografii şi a pus întrebări tuturor celor care se aflau în dimineaţa aceea acasă. La sugestia mea au pozat şi cifra „ 4” scrijelată de mîna criminală pe scoarţa copacului.
Chipere a continuat ancheta pe cont propriu. Nu ştiu ce făcea, nu-mi dădea prea multe amănunte, dar a vorbit cu cei de la protecţia animalelor şi a început să lipească peste tot afişe semnificative, ceva gen: „stopaţi violenţa asupra animalelor şi ele sunt fiinţe vii, sunaţi pentru fiecare abuz, la orice oră la telverde…”
Pentru prima dată de cînd instituisem obiceiul de a juca şah în week-end, a sărit peste partida de sîmbătă după-amiaza, fiindcă a început să facă de pază.
În timpul zilei, scruta cu un binoclu rablagit tot cîmpul, pînă dincolo de linia ferată. Ori de cîte ori auzea un zgomot puternic sau un lătrat, alerga neliniştit pe balcon. Noaptea făcea rondul în jurul blocului, din trei în trei ore, cu o lanternă puternică în mînă. Într-o dimineaţă l-am găsit chiar în spaţiul strîmt din spatele ghenei, aşezat pe un scăunel de pescar cu o pufoaică albastră, ponosită, pe umeri, de felul celor purtate de muncitori pe şantierele epocii de aur. Era rebegit, se încovrigase de frig prăbuşindu-se interior. Şi-a şters ochelarii şi m-a rugat să-i cumpăr un pachet de ţigări. L-am convins cu greu să urce şi să se bage în pat.
I-am auzit tusa seacă toată noaptea şi de cîteva ori am urcat să-l întreb dacă nu are nevoie de vreun medicament.
„ Nu, a gîfîit anevoie, am tot ce-mi trebuie…spune-mi mai bine ce fac cîinii? Nu am văzut un cîine de aproape o săptămînă…”
Surprinzător era faptul, asta observase şi el mai demult, că haitele de maidanezi care cutreierau cartierul căutînd hrană prin tomberoanele de gunoi, dispăruseră, ca şi cum nasurile lor sensibile depistaseră de la distanţă mirosul înfricoşător al morţii. În schimb am văzut doi şobolani imenşi, bruni, cu cozile golaşe care se strecurau pereche prin deschizătura ghenei.
Am reînceput să scriu în jurnal, chiar şi cîte o pagină întreagă pe zi.Habar n-am ce înşir acolo, cuvintele vin şi se lipesc în rînduri dese, întunecate de foaie:
„ cenuşiul se întinde de sus pînă jos, de la dreapta la stînga, una cu cerul, cîmpul, blocurile. Iarna moare încet fără urmă de zăpadă. anul acesta nu a nins deloc, dar frigul şi umezeala au scorojit pînă la cărămidă tencuiala pereţilor, mucegaiul înfloreşte în betonul armat, trunchiurile castanilor s-au îmbibat de apă ca nişte bureţi şi putrezesc lent în pcioare, iar cîinii au dispărut. cineva sau ceva omoară cîinii şi-i aruncă înaintea noastră”
Uneori devin profund filozofic; unde am citit asta?
„ o glumă amară marele secret cosmic: ne naştem, murim, putrezim…”
Cînd am coborît să cumpăr pîine, m-am întîlnit cu doamna Grama pe scări. Îşi tîrşîia paşii şi strîngea în mîinile ei zbîrcite un borcan plin cu un lichid gălbui, limpede, în care pluteau fire, răsucite ca nişte viermişori. Mi-a răspuns la salut, deşi am senzaţia că uneori nu mă recunoaşte, şi a trecut de mine lent, viaţa pîlpîia în ea ca o lumînare, îngînînd:
„ Am făcut o supă de pui, îi duc lu’ domnu’ Chipere o supă de pui, e răcit şi mi-a spus că ar dori să mănînce o supă de pui, am făcut o supă…”
Am urcat şi eu la el după vreo jumătate de oră. Uşa era deschisă, l-am găsit în pat. Parcă se scofîlcise, faţa îi era o bucată de ceară gravată de riduri adînci, iar corpul părea micşorat sub plapuma de atlas lucios.
„Domnule Chipere, l-am întrebat prosteşte, vă simţiţi bine?”
„ Parcă ne tutuiam…e doar o laringită cronică, revine în fiecare iarnă, cînd înverzeşte iarba îmi trece! Mă fac eu bine, altfel cine o să te mai bată la şah? Dar spune ai mai văzut vreun cîine?”
L-am liniştit, nu se mai întîmplase nimic de o săptămînă încheiată, deşi e drept nici poliţia nu dăduse de vreo pistă.
„Stai liniştit, totul o să se rezolve….”
M-a privit intens, fără ochelari irişii cafenii luceau catifelaţi şi febrili în orbitele vinete:
„ Aşa e, într-un fel sau altul, toate or să se rezolve!”
I-am spus un banc deocheat, dar nu am reuşit să-l fac nici să zîmbească măcar. Am coborît tiptil, după ce am simţit că a adormit.

8.

Am visat-o din nou pe Adriana.Stătea pe o pajişte cu iarbă înaltă, înconjurată de o mulţime de căţei de toate soiurile şi culorile: albi cu pete maronii, pufoşi ca neaua, negri cu blana cîrlionţată. Rîdea fericită şi luă în braţe un ghemotoc auriu cu ochii deabia mijiţi, arătîndu-mi-l şi sărutîndu-l. Pletele ei brune îi fluturau pe umeri, la fel de reale ca şi atunci cînd trăiam împreună.
Am trîntit în jurnal concluzia: „nu e suferinţă mai adîncă decît să-ţi aminteşti de vremurile în care erai fericit.”
Azi noapte a nins. Prima zăpadă din iarna asta a pospăit iarba îngheţată cu o glazură imaculată, plopii anemici şi-au învelit trupurile subţiri în flanele albe, cîmpia goală părea primenită. N-a ţinut prea mult, fiindcă a venit un dezgheţ brusc cu răpăieli calde şi de sub pătura curată şi toate rănile pămîntului sîngerează într-o mîzgă murdară. Copiii, care se bucurau că pot scoate săniile din debarale, stau cu feţele comic strivite de geamuri şi privesc cum iarna plînge cu lacrimi de noroi gălbui.
Pentru că nu vroia să se interneze în spital, am chemat un medic ca să-l consulte pe domnul Chipere, un tînăr brunet, serios, cu trăsături pure, de meridional. L-a auscultat, i-a luat tensiunea , a citit ultimele analize şi a conchis simplu, în şoaptă, cînd i-am înmînat onorariul:
„Chemaţi rudele, nu cred că o mai duce pînă în primăvară!”
M-am întors în dormitor şi am aşezat tabla de şah pe marginea patului:
„ Azi e sîmbătă, am spus, ai ocazia să mă baţi!”
Chipere a zîmbit chinuit, faţa i se uscase şi pielea întinsă pe oase era brăzdată de riduri adînci ca şi dîrele de noroi în zăpada moale:
„ Nu sunt în formă…poate mîine, acum aş vrea să mă odihnesc”..
Am notat sec în jurnal:
„ chipere grav bolnav doctorul nu-i mai dă multe zile de trăit. iarna e bolnavă.cenuşiul înghite orice fărîmă de puritate.”

9.

Ultimul cîine a fost ucis în noaptea de sîmbătă spre duminică. Mă trezisem cu o durere difuză în ceafă şi de-a lungul vertebrelor. Citisem pînă noaptea tîrziu. Cînd aţipeam, deschideam televizorul şi fixam sonorul tare ca să nu adorm. Minutele se scurgeau încleiate şi ca să le gonesc, să scap de calvarul aşteptării, coboram din cînd în cînd scările şi cercetam cu privirea maidanul sub razele lanternei.
După miezul nopţii, a răsărit şi luna , palidă sub echimozele norilor vineţii împrăştiaţi pe boltă. Întotdeauna am urît luna plină, e o scorpie decrepită, macabră, sub razele ei reci aleargă vîrcolacii, liliecii vampirizează vitele iar depresivii se sinucid.
Dimineaţa se zbătea să iasă din pîcla întunericului. Fuioare scămoşate de ceaţă se ridicau din cîmpia putredă, crengile negre ale plopilor se desenau pe fondul gri-deschis ca într-o stampă de Hokusai. Am luat binoclul şi am ieşit pe balcon. Dincolo de taluzul prăbuşit, un marfar gri-verzuise clătina fără zgomot pe şine şi dispăru în masa alburie după ultima curbă.
O presimţire grea îmi strîngea pieptul şi am coborît în fugă scările. Inima îmi bătea ca după un maraton pierdut dinainte. Era acolo mă aştepta, chiar lîngă colţul blocului, în patrulaterul murdar dintre ghenă, cei doi castani golaşi şi bătătorul de covoare. Capul negru, cu urechi ascuţite, botul rînjind batjocoritor cu toţi colţii, pupilele încremenite în întuneric, se profila distinct, în vîrful unui par înfipt în pămîntul moale. Un „5” uriaş, conturat din lumînări stinse se lăţea în faţa lui. Restul corpului, bucăţi de carne sîngerie cu smocuri smulse de blană, labele, intestinele, organele tumefiate se întindea într-un cerc sinistru în jur.
Am încercat să strig, am ţipat din toate puterile, înăuntrul meu sîngele urla revoltat, dar fălcile mi-erau încleştate, strigătul rămînea mut, şi priveam fascinat ochii întunecaţi ai cîinelui, în care desluşeam neiertător, ca o glumă amară, mesajul:”ne naştem, murim, putrezim…”
M-am prăbuşit neajutorat într-un abis rece, iar greaţa mă supse ca o mlaştină.
Cînd m-am trezit, horcăind ca un înecat, vedenia dispăruse. Cineva împachetase capul şi resturile într-un sac de plastic. Stăteam cu capul în poala Aureliei, care-mi pusese o compresă udă pe frunte şi-mi mîngîia maternă,cu degete calde, tîmplele. Mă întrebă dacă vreau să cheme ambulanţa şi eu am bîiguit doar atît:
„ Da, sunaţi la urgenţe… repede…cred că domnul Chipere…”
Am ajuns prea tîrziu. Chipere murise.

10.

Înmormîntarea a avut loc într-o sîmbătă. Vremea mirosea a primăvară, se înseninase, cerul azuriu lucea ca un geam bine spălat. În aerul limpezit, clopotele capelei se auzeau clare, pînă dincolo de şirul de blocuri cenuşii.
Spre surprinderea tuturor, la cimitir s-a adunat foarte multă lume, nu doar vecinii şi foştii colegi de muncă, dar şi mulţi necunoscuţi. Groapa fusese pregătită lîngă soţia sa şi după ce sicriul a fost coborît, iar groparii au aruncat ultimele lopeţi de lut peste el, ne-am întors în apartamentul răposatului, unde, după datină, o soră de-a lui, nepoatele şi cumnată-sa ne-au împărţit colaci şi colivă. Locatarii din bloc strînseseră, aşa cum se obişnuieşte, nişte bani pentru înmormîntare şi m-au desemnat pe mine să îi înmînez rudelor, dar una din femeile acelea cernite m-a refuzat cu blîndeţe:
„ Nu e nevoie, Mihai al nost’ fie iertat a fost tare grijuliu. A lăsat mai multe plicuri cu bani, pe fiecare era scris precis pentru ce să fie cheltuiţi: pentru popă, pentru gropari, pentru pomană, pentru săraci…a lăsat şi pentru dumneata ceva, fiindcă i-ai fost dintre toţi vecinii cel mai apropiat!”
În plic erau cinci bacnote albastre, noi nouţe şi un bilet scris cu un pix roşu:
„ Cumpără un cîine io nam mai apucat”
Au trecut două luni de la moartea domnului Chipere. Vara a sosit brusc, dînd peste cap succesiunea firească a anotimpurilor. Pe maidanul din spatele blocului unde iarba luceşte aurie spuzită de miile de păpădii nu a mai apărut nici un cadavru. Poliţia nu a reuşit să dea de urmele sadicului ucigaş, dar se pare că omorurile au încetat.
Mi-am găsit o slujbă destul de bine plătită, nu mai îmi pierd vremea plîngîndu-mi de milă şi cîteodată seara, cînd ajung obosit acasă ,urc pînă la etajul patru, unde Aurelia mă aşteaptă cu o ciorbă caldă sau cu specialitatea lui Chipere, chifteluţe cu sos de ciuperci. În apartamentul său nu s-a mutat nimeni şi ori de cîte ori trec prin dreptul uşii, tresar şi aştept să se deschidă uşa:
„ Nu vrei să jucăm un şah, e sîmbătă?”
Mi-am cumpărat un golden retriever, mascul. Pentru că nu mă pricep să îngrijesc un căţel, am luat unul de doi ani, gata dresat. Îl plimb în lesă prin jurul blocului şi îi arăt locurile de care trebuie să se ferească. Mă înţelege, miroase circumspect toate cotloanele şi mă priveşte dînd din coadă în semn că a înţeles. O să credeţi că sunt nebun, dar în irişii lui cafenii, intens catifelaţi, luceşte iscoditoare privirea de prezbit a domnului Chipere!