de Adrian Grauenfels
În 1906 un pictor necunoscut, Jan Sluijters, câştiga Premiul Romei, cel mai prestigios premiu în arta olandeză. Premiul îi decerna o bursă folosită de tânărul pictor timp de patru ani ca să înveţe pictura la Paris. Rezultatele acestei ucenicii îl costă premiul primit. Membri juriului, şocaţi de ce vedeau în pictura lui Sluijters, refuză să-i mai plătească bursa promisă. Nu numai subiectele tablourilor, de exemplu femei sărutându-se pasional, ci şi tratamentul plastic, culorile irizante şi tehnica voit grosolană determină juriul să-i arate lui Jan uşa.
Fiul lui Antonius Sluijters, Jan, s-a născut la 17 decembrie 1881 la Hertogenbosch, lângă Amsterdam, unde se născuse şi marele Hieronymus Bosch. Tatăl său se ocupa cu gravura în lemn. În 1894 familia se mută la Amsterdam, care devine sediul artistului pentru restul vieţii sale. Tânărul Jan se înrolează la studii la Academia regală de Arte frumoase. Premiul Romei îi facilitează vizita la Paris şi imediat se simte captat de arta neoimpresionistă, de fauviştii Matisse şi Gauguin.
[artistul în atelierul său]
Cunoaşte acolo pictori celebri precum Toulouse-Lautrec (de la care împrumută subiecte de circ şi de cabaret) şi Kees van Dongen. Adept instantaneu al artei moderne, Sluijters produce opere senzaţionale pline de dinamism şi îndrăzneală avangardistă. De la marele Vincent Van Gogh împrumută coloristica strălucitoare, compoziţia plată plină de decoraţii şi substanţă, refuzând imaginea realistică aşa cum era practicată pe atunci în Olanda. Stilul pointilist francez, împărţirea spaţiului în fragmente, folosirea de puncte şi linii frânte corespund cu gustul său şi produce o mare parte din tablourile sale utilizând această tehnică.
Un tablou celebru, Soare de Octombrie din 1910, care se află la muzeul Frans Hals în Haarlem arată admiraţia pictorului pentru maestrul Van Gogh. Fragmentaţia subiectului şi tratamentul cromatic pun bazele unei noi mişcări numite Divizionism, liderii ei fiind Seurat, Sluijters, Leo Gestel şi Piet Mondrian. Spre deosebire de pointilism care foloseşte puncte distincte de culoare uniformă, divizionismul se bazează pe chromoluminarism, o combinaţie optică a culorilor adiacente.
Mixtura optică este mai vibrantă şi mai pură decât tradiţionalul amestec de pigmenţi. În loc să amestece culorile, divizioniştii aplicau culorile primare aşezate în straturi suprapuse, producând efectul dorit. Această tehnică este sensibilă la lumină, tablourile sunt percepute altfel în plină lumină decat în umbră. Au folosit-o şi Signac, Van Gogh, Pissaro.
Avangarda olandeză începe în anul 1909, Sluijters este prezent cu portrete, peisaje, naturi moarte şi nuduri pline de culoare, formele lui sunt dinamice, construite cu o pensulare energetică, bărbătească, precum Noaptea în Laren (1911) sau Model cu natură moartă.
În paralel, în Europa se dezvolta pasiunea pentru arta fotografică. Pictorii, echipaţi cu camere de luat vederi, imortalizau peisaje, interioare, ateliere, persoane iar mai târziu imaginile erau folosite ca model la viitoare compoziţii. Se ştie că Bonnard, Maurice Denis, Vuillard, Vallotton, Henri Riviere şi alţii foloseau intens fotografia ca sursă de inspiraţie pentru pictură. Brâncuşi era entuziasmat de emulsiile fotografice şi lua numeroase vederi propriilor sale sculpturi. Alţi artişti în Belgia şi Olanda (printre ei Breitner, Henri Evenepole, Sluijters) erau implicaţi în uzul fotografiei alb negru ca o bază subtilă translaţie de la realul vizual la magicul pictural.
După pionieratul neoimpresionist Sluijters se îndreaptă şi spre alte curente, încearcă cubismul, folosind fotografia că o sursă de inspiraţie şi melanj între arte. Devine în final un sofisticat exponent al expresionismului olandez. A decedat în mai 1957. Sluijters rămâne un mare pictor, un inovator, un om cu vederi umanistice, sensibil şi mental, aşa cum descoperim în portretele sale, majoritatea aflate azi la muzeul oraşului Amsterdam. Din păcate azi este puţin pomenit de istoria artelor şi cred că este momentul să i se facă dreptate.
