Cu totul altfel ajunse deci la uşa cantinei, pe care nu o deschise exact cum închise uşa propriului salon. Lăsă de această dată cele două lumi ale lor, pe care uşa de la salon părea să le delimiteze într-un fel chiar în două, şi intră în cantină aproape fără să se atingă de uşa ei, pe care de altfel o şi găsi întredeschisă. Preferă să se strecoare prin fanta parţialităţii spaţiale, cum savantul din el a descris fragmentul din cantină ieşit la suprafaţa lumii integrale prin întredeschiderea uşii, decât să o dea hotărât la o parte şi să intre prin mijlocul lăsat neatins de completa ei deschidere.
Se îndreptă direct spre colţul său de bancă şi se aşeză cuminte în centrul său şi, deşi cu mintea în altă parte, era dispus să o aştepte oricât. Ar fi vrut să vorbească cu ea înainte de a mânca, dar s-ar fi mulţumit şi să vorbească cu ea după cină. Nu pricepea totuşi unde îi era mintea plecată, dacă tot dorea să vorbească cu ea indiferent când în chenarul acestei seri. Îşi explică sieşi de ce vrea să vorbească cu ea, chiar şi când mintea îi era în altă parte, şi explicaţia pe care o găsi în sinea lui se dovedi a fi destul de simplă. Nu avea niciun fel de complexitate logică în ea şi nici nu dădea semne să fi avut vreodată. Pur şi simplu îi era dor de ea şi mintea îi era plecată în căutarea ei, de aceea era în altă parte fiindcă şi ea era în altă parte şi îşi trimise mintea să o găsească pentru a putea vorbi cu ea ca să afle adevărul.
Aştepta şi nu mai putea face nimic în afară să aştepte. În ultima clipă se decise să mănânce după ce va reuşi să vorbească cu ea, deşi cineva de la bucătăria cantinei, una dintre colegele ei, îi spuse că ar fi mai bine să mănânce întâi fiindcă discuţia cu ea îl va obosi foarte mult şi de aceea e mai bine să se aprovizioneze cu ceva energie înainte de a vorbi cu ea. Dar el îi răspunse, după ce îi mulţumi pentru grija pe care i-o purta, că va mânca după ce o să vorbească cu ea fiindcă e imposibil să rămână fără energie cât timp o va sorbi cu nesaţ din priviri şi va spera în tot acest timp să îşi reaprindă cerul personal cu lumina şi cu palpitaţiile stelelor lui verzi şi, dacă va reuşi şi acest lucru, va avea atât de multă energie, încât nici nu va mai trebui după aceea să mai cineze cu adevărat.
Colega ei grijulie cu el oftă şi îi spuse că face o mare greşeală fiindcă ea va purta o pereche de ochelari de soare impermeabilă la dorul său şi la încercarea lui de a-şi reaprinde cerul, pe care îi văzuse cu proprii ei ochi, îl asigură, şi pe care îi va purta cât va ţine discuţia dintre ei, dar îi mai şi spuse că nu mai insistă şi dacă îi va fi foame mai târziu, oricât de înspre zi ar fi, să o cheme şi ea îl va servi personal şi nu îl va lăsa să moară de foame. El, din fragmentul său de bancă, îi mulţumi zâmbind, fără să ştie de ce îi zâmbeşte, şi îi spuse că o va chema negreşit imediat cum îşi va aduce aminte că îi este foame.
Ea plecă lăsându-l în aşteptarea ei. În chiar acel moment şi ultimul minut ieşi din pândă şi cina începu pentru toţi pacienţii din filigranata sală a cantinei, dar nu şi pentru el, care se hrănea asiduu din aşteptare. Se uită în jurul său să vadă o pădure de oţel inoxidabil foşnind ritmic în bătaia foamei comune a celor de la lungimea integrală a meselor. Mâzgăleala impermeabilă la rugină a tuturor lingurilor şi a furculiţelor puse în mişcare de adierea foamei nu putea să întreacă în complexitate modelul crăpăturilor din faianţă, dar era cu mult mai viu decât el şi îşi schimba forma la fiecare plescăit din buze şi la orice mestecare ar fi răzbit din plasa ei articulată. Altceva nu mai vedea în jurul său, iar corul de înghiţituri devenea tot mai adânc, cu cât străchinilor din tablă spitalicească li se vedea din ce în ce mai clar fundul. Cina din toată preajma lui se transformase într-un tablou abstract, îngroşat de liniile de foame ale pictorilor ei, şi se preschimbase într-o sintetizare maximă a foamei compozitorilor săi. Închise ochii şi se întrebă în minte dacă se află tot în spitalul în care fusese şi cu o secundă înainte. Ştia unde se aflase până să închidă ochii, deşi nu mai era sigur că spitalul nu îşi alterase spaţialitatea originară, dar, după ce şi-i închise pentru a afla un răspuns mai bun în minte, pierdu orice punct de contact cu siguranţa lui anterioară şi nu mai avu nicio confirmare că se află în acelaşi spital ca înainte. Devenise nesigur pe toate simţurile sale în această scurgere sincronizată a foamei comune din corpul pacienţilor săi şi tot ritualul cinei îl înnebunea puţin, mai ales la periferiile fiinţei sale. Simţea că este asaltat şi apoi încorporat în trupul amplu al bolnavilor ce mâncau în timp ce el nu mânca şi nu voia să se integreze în mecanismul lor de luat cina cel puţin până nu va putea vorbi cu ea pentru a afla adevărul.
Dar mai avea de aşteptat, iar aşteptarea devenea din ce în ce mai indefinită. Se mâncase pretutindeni în jurul său şi se mâncase bine şi nimeni nu aşteptase să cineze şi toată lumea cinase la timp. Numai el sări cina într-o aşteptare ce de la început se arătă a fi destul de lungă, iar nu de foarte curând dovedindu-se a fi chiar fără nicio lungime. Fără contur, aşteptarea i se vărsă în toate golurile fiinţei sale şi o umplu până la refuz. Respira aşteptare şi nu mai putea să aştepte nici să respire până nu îi va putea vorbi din nou. Lumea începea să părăsească cantina fiindcă, după ce servise cina, nu mai avea nimic de aşteptat în acest loc, în afară de el, pentru care aşteptarea poate că nici nu începuse deplin. Se gândea, uitându-se la toţi aceşti oameni cum ies în linişte din cantină, sătui şi dispuşi să aştepte următoarea cină, că aşteptarea pe care o făcea el trebuia iniţiată întâi de un lucru, de un eveniment suficient de mult aşteptat pentru a-l pune pe drumul cel mai potrivit aşteptării pe care aşteptarea lui o aştepta de atâta timp. Închise ochii aşteptând să îşi limpezească mintea şi să nu mai gândească atât de iraţional. Închise ochii în speranţa că nu o să mai bată câmpii. Închise ochii sperând că, în momentul în care o să îi deschidă, aşteptarea lui se va termina şi, în ciuda inconsistenţelor lingvistice, nicio altă aşteptare nu îl va mai aştepta. Se predă inevitabilului. Făcu ochii mari şi privi la ce se întâmpla în jurul său şi văzu că nu se întâmplă nimic fiindcă nimeni nu mai era în cantină şi, de aceea, se gândi, poate că nici aşteptarea lui nu mai trebuia să aştepte ceva anume. Cercetă mai atent împrejurul său şi chiar rămase singur în cantină. Aşteptarea încetase să mai aştepte. Aşteptarea nu îl mai aştepta cum o aşteptase el pe ea fără să şi vină. Nu mă mai aştept să aştept ceva, recunoscu în gând. Mai bine plec şi eu cât cantina este goală şi până nu apare la orizontul ei de faianţă altceva de aşteptat, cum ar fi, de exemplu, ea însăşi. Şi se ridică să plece şi plecă să nu mai aştepte atât o aşteptare neaşteptată, în ciuda inconsistenţelor de limbaj şi, când ajunse şi cu ultimele resturi de aşteptare la uşă, pentru a le lăsa în spatele ei, ea ţâşni în faţa lui, zâmbitoare ca de obicei, şi îl întrebă fără să mai şi aştepte să îl salute întâi dacă îl aşteptase de mult timp.
(va urma)