Minunea lui Lazăr

de Daniel Stuparu

E luna mai în opt, e dimineaţă

Şi anul, cabalistic, tot în opt

Pare proptit. Mă spăl năuc pe faţă:

Mă află oare noul an mai copt?

Precum Dionis ale vieţii file,

Dau câte şapte anii din ceaslov

Şi mă topesc, pe urmele lui Iov

În margine de patimi sofofile.

Memoria încerc s-o-ndrept spre ceasul

Incert, în care m-am născut. (Sau am murit?

Pe-atunci către discipolul iubit

Înfrigurat îmi îndreptam iar pasul…)

În colţul meu de rai, cu cărţi ticsit

Într-un ungher stingher din Bucureşti

Renasc eresuri, mituri şi poveşti

Făcându-mi traiul – altfel îmbâcsit

Cu praf, prostie, pizmă şi puroi –

Să strălucească-n miez de noapte-o clipă

(Precum amnarul, scăpărat în pripă

Spre, vană, slava foştilor eroi).

„Von Zeit zu Zeit seh ich den Alten gern…”

Mefisto îmi strecoară în ureche

Şi obosit, ca pe un sân matern,

Adorm cu capul pe coperta veche

Ce sprijină acum doar tâmple reci.

Din Borges, de pe-un raft, somnu-mi veghează

Grădina – veşnic trează, ca o rază –

Cu bifurcate, tainice poteci.