(de la ateism la agnosticism şi înapoi) [III]
text invitat de Patrick Călinescu
traducere din engleză: Simona Sămulescu [studentă MTTLC]
urmat de un comentariu de Ştefan Bolea
click here for the English version
Nu cred în Dumnezeu. Nu am niciun fel de credință în divin. Și totuși, pe de altă parte, nu mă pot numi nici ateu. Ar fi prea sentimental. Pentru că, și fără prezența oricărui Dumnezeu care ar putea sălășlui în sufletul meu neîncrezător, tot aș tânji, ca un ateu devotat, după atingerea (în esență de neatins) a divinității. Ceea ce, dacă ar fi să spunem adevărul, ar fi doar o situație de o mântuială monstruoasă: la nivelul comunicării mele cu intangibilul. Asta dacă gândim rațional. Și totuși, asta tot ar conta ca o formă ciudată de a crede în ceva cu adevărat inefabil. Teismul poate fi doar reversul pozitiv al ateismului așa cum acesta din urmă poate fi numai reversul încărcat negativ al celui dintâi, pe care toată lumea îl prezintă ca fiind inadecvat social, cu caracter de promiscuitate religioasă, un sacrilegiu teologic (sau dogmatic) și, poate, o ipocrizie intelectuală. Și una emoțională, de asemenea.
Așa că nu pot fi pur și simplu ateu. Orice față aș întoarce către lume ar fi prea riscantă, indiferent de circumstanțe, – nu contează cât de evident este contrastul dintre ce sunt și ceea ce par pentru această lume care întotdeauna judecă.
Dacă, pentru toate aceste motive, nu pot fi ateu, atunci ce altceva aș putea încerca să fiu?
Lipsa unui sentiment religios poate fi la fel de periculoasă. Dacă n-aș avea sentimente religioase, lumea mă va percepe imediat, cu aceeași rapiditate cu care m-ar fi perceput dacă aș fi fost vreodată ateu, ca fiind inadecvat social, și de o mare promiscuitate religioasă, comițând un mare sacrilegiu teologic (sau dogmatic) și, poate, de o mare ipocrizie intelectuală și emoțională. Acesta este modul în care întreaga lume m-ar vedea pentru că aproape niciunul dintre participanții la ceea ce se întâmplă în ea nu este capabil în mod clar să facă diferența, ceea ce este foarte important, între a fi ateu și a nu avea sentimente religioase.
Nu o să încerc să devin prea filozofic atunci când vine vorba – mai ales atunci când vine vorba – de vibrarea conștiinței sufletului meu – dacă mă pot exprima așa. Chiar dacă voi face un efort conștient de a fi incult, nu-mi voi putea întoarce complet spatele la tot ce ține de cultură.
Așa că, diferența între ateism și lipsa vreunui sentiment religios este chiar ușor de ghicit. Cu alte cuvinte, este diferența dintre credință (sau lipsa ei) și structura teologică a credinței (sau lipsa ei). O altă formă de a o explica, deși poate întrucâtva ofensivă pentru unii și în aceeași timp măgulitoare pentru alții, ar fi că, dacă ateismul este pentru inculți, lipsa sentimentelor religioase este pentru cei (foarte) culți. Deși nu este o religie per se (sau lipsa ei), inculții vor avea tendința de a percepe ateismul ca pe un soi de religie (religia celor puțini fără dumnezeu). La fel, deși nu este o credință per se (sau lipsa ei), cei (foarte) culți vor avea aceeași tendință de a percepe lipsa lor de sentimente religioase ca pe un soi de credință (credința celor puțini fără dumnezeu).
Astfel, în timp ce ateismul este religia celor puțini fără dumnezeu, lipsa sentimentelor religioase este credința celor puțini fără dumnezeu. Dar, pe de altă parte, nici ateismul nici ideea de a nu avea sentimente religioase nu este înțeleasă cum trebuie de nicio parte. Inculții confundă ateismul cu un soi de religie pe baza lipsei lor de educație și cei (foarte) culți confundă ideea de a nu avea sentimente cu un soi de credință fondată întocmai pe baza lipsei lor de sentimentalism. În timp ce primii nu au o minte cu care să gândească, cei din urmă nu au o inimă cu care să simtă.
Și totuși, această concepție simplificatoare pare a fi, după cum se poate bănui, periculoasă. Să fie oare adevărat că inculții, mulți dintre ei neșcoliți, nu își pot pune mintea la treabă gândind? Să fie oare adevărat că cei culți, deși cei mai mulți sunt probabil indiferenți la ceea ce este logic, nu iși pot pune inima la treabă simțind? Eu, unul, nu pot crede, pentru nimic in lume, într-o astfel de schiță aberantă, bidimensională a portretului uman. Este absolut imposibil ca omul să fie atât de schematizat, atât de stors de orice urmă de profunzime umană. Și, drept vorbind, și de complexitate. Deoarece complexitatea umană nu înseamnă doar un număr mare de departamente umane aliniate cu precizie care sunt, de asemenea, ordonate întocmai și succesive în relația cu fiecare dintre ele: aceste compartimente umane a tot ce este uman, aranjate cu acuratețe, trebuie să fie, totodată, nesupuse unora altora, și aleatorii unora altora, și complet dezorganizate în relația dintre ele. Astfel, complexitatea omului trebuie înțeleasă ca o întreagă harababură a orice la rang înalt, chiar dacă deghizată.
Atunci, dacă nu sunt nici ateu dar nici nu am vreun sentiment religios, de ce vorbesc în continuare despre Dumnezeu? Dacă nu am nici o credință în Dumnezeu – dacă nu cred în Dumnezeu, de ce sunt în continuare preocupat de divin?
Nu știu. Nu știu încă. Poate că doar am nevoie să-mi reafirm poziția pe această temă. Poate că scriind asta despre Dumnezeu cu suficientă convingere, am adăugat un strat suplimentar de încredere de neclintit inimii mele. Și minții mele.
Pentru moment, sunt mulțumit că am putut să-mi exprim părerea legată de lucrurile divine, iar aceste cuvinte pe care le-am folosit în a o exprima au făcut-o permanentă și inconstestabilă. Sper.
de Ştefan Bolea
traducere din engleză: Simona Sămulescu [studentă MTTLC]
„Dacă nu suntem nici atei și nici nu avem sentimente religioase, de ce vorbim în continuare despre Dumnezeu” se întreabă Patrick Călinescu. De ce, într-adevăr? Pentru că suntem „retrași din serviciu, fără un stăpân, și totuși nu suntem liberi…” (cuvintele Ultimului Papă din Zarathustra de Nietzsche). Bomba a explodat (adică Dumnezeu a murit) și majoritatea populației din oraș a murit în explozie (omul a murit împreună cu Dumnezeu [Foucault, Deleuze]). Cu toate acestea, după „simfonia distrugerii”, supraviețuitorii traumatizați, nostalgici și melancolici, declară că „religia se întoarce”. Se întoarce precum ciuma lui Böcklin, acaparând mințile și găurind sufletele în timp ce anihilează corpurile? Este pur și simplu o consecință a exploziei? În loc de a răspunde la aceste întrebări, aș întreba alta: de ce au nevoie ateii de Dumnezeu? Etimologic, „Dumnezeu” (theos) reprezintă mai mult de 50% din cuvântul „ateu”: ateul este antivirusul care conține și virusul, un șarpe care elibereaza venin din coadă, înainte de a o mușca. Așa cum a argumentat Eliade, ateii pot avea experiențe religioase (indiferent de cât de contradictoriu poate apărea acest lucru), și acesta este punctul principal al discuției, după părerea mea. De ce? Pentru că lumea nu este doar un fenomen estetic este și unul religios. Ca ateu, am nevoie să idolatrizez chiar și după moartea lui Dumnezeu. Ca agnostic, rămân gnostic: nu pot să știu dacă Dumnezeu încă există dar rămân deschis cunoașterii tainice care disprețuiește dogmele și normele. Dacă, ca atei, credem în Dumnezeu, atunci Dumnezeu este complet intrinsec și asimilat: Dumnezeu este înăuntrul nostru și atât, noi suntem Dumnezeu.
2 thoughts on “Constatare, 13.”