Administratorul

de A. R. Deleanu
 
click here for the English version

 
Când creatura îi trecu prin faţa maşinii, apărând şi dispărând într-o clipă ca un fulger în noapte, călătorul ştiu că trebuie să oprească. Nu văzuse ce era, un câine probabil, vulpe?, nu ştia, nu conta – condusese deja de peste douăzeci de ore, făcuse câteva alegeri greşite, stânga, dreapta – răscruci, se temea de ele – şi drumul pe care ajunsese, un drum pe care, dacă ar fi avut o hartă, l-ar fi căutat în zadar, nu părea să ducă nicăieri. Încercă să-şi mai ţină ochii deschişi câteva ore, poate chiar zeci de minute, până la o nouă răscruce, luminiş, o staţie ciobită în stradă, un motel, ceva, orice, dar mâinile nu-l mai ascultau, aşa că, luând o ultimă gură de apă din sticla de pe scaunul din dreapta, călcă acceleraţia, adâncindu-se şi mai mult în noapte.

Dar, la un moment dat, pe nebănuite, i se păru că vede cu colţul ochiului drept un indicator. Viteza era prea mare ca să oprească brusc şi nici nu avea forţa să întoarcă, dar ştiu, bănui, că de data aceasta mintea nu-i mai juca feste şi că în curând ceva avea să spulbere monotonia liniară a acelei şosele întunecate din inima pădurii.

Bănuiala se dovedi întemeiată: după numai două minute, câteva lumini îi apărură în faţă, iar pe dreapta se deschise un spaţiu deloc vast, atât cât să încapă un mic motel cu două geamuri luminate, cu multe altele scufundate în beznă.

Slavă Domnului, şopti şi simţi cum muşchii i se relaxează fără voia lui, semn că, dacă nu i-ar fi ieşit în cale această minune, ar fi avut de ales: fie ar fi înnoptat în maşină, fie ar fi condus mai departe, ambele opţiuni părându-i, în acea târzie oră din noapte, având sumbrul deznodământ al somnului etern, profund.

Un fior îl trecu şi trase de volan. Parcă maşina şi inspectă motelul cu ochi înceţoşaţi de somn. Mai mult de jumătate din clădire era ascunsă în ceaţă şi în beznă, doar din spatele a două geamuri ardea lumina. De undeva se auzeau broaşte încălecându-se. Aerul era umed şi noaptea rece. Luna era ascunsă în spatele copacilor deşi, ca suspendată în crengi asemenea unei muşte într-o pânză de paianjen. Dar nu conta, nimic nu mai prea conta – îi era somn, aşa că făcu un pas pe treptele de lemn şi ascultă. Un clic şi lumina dintr-una dintre camere se stinse, apoi o uşă se închise şi cea din faţă se deschise. Din spatele ei ieşi o siluetă a unui om, aureola becului puternic al recepţiei orbindu-l pe noul vizitator. Administratorul făcu doi paşi în faţă şi călătorul putu să-l vadă: era un bărbat înalt, cam aşa ca el, brunet, cu ochii mari şi negri, dar cu o piele foarte palidă. Respira des şi scurt, de parcă ar fi fugit, şi privea în jur, căutând pe cineva, uitându-se după ceva, nu ştia, nu conta.

Aveţi o cameră liberă, domnule? întrebă călătorul.

Administratorul îl privi şi, cu un gest ambiguu din mână, ca şi cum ar fi alungat ceva din aer, îl invită înăuntru. Se postă în spatele biroului şi se aplecă asupra caietului imens din faţa lui. Călătorul observă că administratorului îi tremurau mâinile.

Cum vă numiţi? întrebă administratorul.

Călătorul îi spuse numele şi administratorul îl notă în caiet.

Şi dumneavoastră cum vă numiţi, domnule?

Administratorul îl privi şi călătorului i se păru că vede ochii unui animal încolţit. Privirea administratorului căzu pe placa de pe birou şi citi.

Toma.

Şi, sub nume: administrator hotel Valea Prinsorii.

Mulţumesc.

Călătorul voia să doarmă câteva ceasuri, ca apoi să plece la drum dis-de-dimineaţă, să părăsească pădurile şi să-şi găsească calea către zone mai civilizate, cu mâncare, cu apă şi cu propoziţii elaborate. Avea de ajuns undeva, îşi spuse, şi nu e vreme de pierdut.

Deci? întrebă.

Ah, tresări administratorul. Cheia, da. Camera…

Se uită în cutia de pe perete.

Camera 19, zise.

Călătorul îşi luă cheia şi se întoarse.

Domnule, zise administratorul, mă scuzaţi. Vă rog să scoateţi maşina de pe alee şi să o duceţi în spatele casei. Avem mulţi clienţi şi nu am vrea să le blocăm accesul…

Zise toate acestea privind în jos, în gol, evitând privirea călătorului, sfios şi încă tremurând.

Desigur, zise călătorul şi plecă.

Porni farurile şi strecură maşina prin poteca îngustă din stânga casei, intrând într-o curte. Lipsa copacilor făcea ca lumina lunii fie mai puternică acolo, în curtea plină cu maşini, unele noi, altele foarte vechi, chiar de epocă, ar fi zis. Unele în stare bună, altele ruinate, mâncate de rugină şi acoperite de licheni. Parcă şi ieşi din maşină. Se uită în jur şi văzu poteca şerpuind printre maşini spre inima pădurii, de unde se auzeau vag, distant, glasul broaştelor şi, parcă, clipocitul unei ape.

Oboseala îi încerca trupul şi, capitulând, hotărî să nu-şi mai încarce gândurile cu întrebări inutile şi să se retragă în cameră. Urcând scările interioare ale motelului, încercă să nu se lase afectat de groaznicul miros ce sălăşluia pe holurile întunecate.

E numai o noapte, îşi spuse şi intră în cameră, se strecură pe întuneric în pat şi, îmbrăcat, adormi.

 

Se trezi după câteva ore trecute cu bine de miezul nopţii, cuprins de o agitaţie nefirească. I se păru că aude un muget prelung şi tresări. Se uită în jur. Ochii îi erau acum obişnuiţi cu întunericul, aşa că putu desluşi cu uşurinţă formele întunecate din cameră. Mobilele erau acoperite cu pânze mari, negre, părând grămezi haotice, munţi de ceva, orice, mascate de întuneric. Privi pe geam şi abia atunci observă mişcarea de afară. Administratorul ieşea din pădure pe poteca dintre maşini, salopeta sa din cauciuc şi sacul de nailon negru ce-l trăgea după el strălucind în bătaia lunii. Sacul părea greu, administratorul călca apăsat şi se oprea după fiecare pas să-l smucească către el. Călătorul îl urmări din spatele perdelelor, până când acesta dispăru sub geamul său. Apoi deschise încet fereastra şi privi în jos, unde îl văzu pe administrator coborând câteva trepte spre ceea ce părea a fi o pivniţă, trăgând sacul după el, suflând, gâfâind.

Îngrozit, călătorul închise geamul şi se aşeză din nou pe pat. Încercă să închidă ochii, dar imaginea administratorului îmbrăcat în salopetă de cauciuc, trăgând după el un sac de nailon negru, nu-i părăsea întunericul din spatele pleoapelor. Se foi în pat, gândindu-se dacă să plece sau nu, dacă i-a ajuns somnul, dacă nu cumva visează, dacă i s-a părut. Alungă somnul cu un salt din pat şi deschise uşa. De jos se auzi mişcare – uşa de la intrare, apoi paşi, apoi încă o uşă scârţâind. Coborî treptele încet, pe vârfuri, şi se opri în dreptul camerei administratorului. Uşa era întredeschisă şi-l văzu pe acesta dezbrăcându-şi salopeta, îmbibat în transpiraţie, respiraţia grăbită, mâinile tremurând. Merse mai departe şi deschise cu grijă uşa de la intrare. Ocoli apoi casa şi se opri în faţa pivniţei. Pe jos observă o dâră umedă ce ieşea din pădure şi intra în beci. Coborî.

Era întuneric, lumina lunii nu bătea până acolo jos. Căută un întrerupător pe lângă uşă, dar, până să-l găsească, auzi un foşnet şi un scârbos zgomot de plescăit umed. Sângele îi urcă în tâmple şi căută întrerupătorul cu ambele mâini până îl găsi. Lumina invadă pivniţa şi călătorului îi veni greu să înţeleagă ce vedea: beciul nu era asfaltat sau pietruit, doar pământ moale şi, în mijlocul lui, se deschidea o gură imensă cu buze groase din nămol, fără dinţi, plescăind, molfăind bucăţi greţoase de carne gri ca lutul. Lângă gură era sacul negru, desfăcut, golit pe jumătate şi culcat la pământ, iar în el călătorul putu vedea nişte creaturi hidoase, băloase şi urât mirositoare, asemenea unor mormoloci imenşi, fără ochi, fără membre, colcăind lin şi alunecos.

Călătorul se întoarse să fugă, dar în uşă îl aştepta administratorul. Urmă o clipă de linişte, doar plescăitul gurii şi foşnetul sacului se mai auzeau în noapte. Administratorul părea şi el la fel de înfricoşat şi agitat.

Lasă-mă să plec, spuse călătorul.

Stai, nu înţelegi, zise administatorul. Lasă-mi să-ţi explic. Eu…

Nimic! Taci! strigă călătorul şi se năpusti asupra lui, împingându-l din uşă.

Urcă treptele beciului în fugă şi ocoli casa. Intră înăuntru şi urcă în cameră şă-şi ia lucrurile şi cheile de la maşină, hotărât să părăsească motelul cât mai repede. Ieşi pe hol şi fu din nou întâmpinat de administrator, agitat, tremurând şi încercând să-l oprească.

Stai, zise, nu înţelegi. Trebuie să…

Lasă-mă! strigă călătorul şi încercă să se smulgă din braţele administratorului.

Aşa trebuie…, striga acesta agăţându-se de călător, smucindu-l, prinzându-l de mâini, de picioare, de ceafă.

Lasă-mă! Dă-mi drumul! strigă călătorul.

Administratorul îl prinse de faţă, degetele, încă ude, acoperite de mucusul acelor creaturi alunecoase, întrându-i în gură şi în nas. Călătorul reuşi să-i aplice un pumn în burtă şi administratorul se prăbuşi la podea. Călătorul făcu primul pas pe scări, dar administratorul îl prinse de picioare şi amândoi se prăvăliră pe scările interminabile ale motelului. Apoi se făcu întuneric.

 

Se trezi deasupra trupului administratorului la baza scărilor. Îşi apropie urechea de nasul acestuia – nu respira. Din ceafa administratorului se scurgeau firicele de sânge. Călătorul se ridică şi se uită în jur. Abia după câteva clipe, când totul reveni şi înţelese unde era, frica îl năpădi din nou. Ridică trupul neînsufleţit al administratorului şi-l cără în faţa celei mai apropiate încăperi. Deschise uşa şi mirosul îl lovi drept în frunte. Aprinse lumina: în camera imensă erau două mese lungi pline cu mâncăruri somptuoase, dar putrede, tot numai mucegai şi muşchi, viermi şi molii. Pe scaune erau cadavrele a nenumăraţi bărbaţi descompuşi, unii mai mult, alţii mai puţini, burţile umflate, pielea soioasă, câte un os, gingii belite, ochii uscaţi în orbite. Mirosul era insuportabil şi călătorul se aplecă să vomite, dar n-avea ce, aşa că rămase o clipă în uşă, străbătut de fiorii stomacului, cu ochii înlăcrimaţi, gura larg deschisă. O muscă i se aşeză pe buze, apoi zbură. Îşi reveni şi-l trase pe administrator înăuntru. Îl ridică şi-l aşeză pe unul dintre scaunele libere şi observă că în jurul meselor erau şi paturi, unul lângă celălalt, divane, comode, fotolii, toate acoperite de cadavre descompuse, mumii păstoase. Ieşi din cameră şi închise uşa în urma lui. Căzu în genunchi şi-şi prinse capul în palme.

Doamne… ce…

Nu-şi mai simţea braţele sau picioarele, nici inima bătând în piept. Se vedea parcă de sus, dintr-un colţ al holului, plângând, tremurând, lamentându-se.

Şi apoi auzi mugetul… Era un sunet grav, din adâncuri, şi, auzindu-l, înţelese că acelaşi muget îl trezise şi pe el din somn cu ceva timp în urmă. Se ridică şi ascultă. Ecoul străbătea holurile, lovindu-se de pereţi, pierzându-se undeva în întunericul etajelor superioare. Mugetul urca din pivniţă lung, maiestuos, grav, ca un strigăt al veacurilor, aducând cu el încleştarea rocilor, încălecarea plăcilor, răcoarea adâncurilor, duhoarea pământurilor. Călătorul ascultă şi, în sfârşit, înţelese.

Coborî în pivniţă şi se aşeză lângă gura din pământ. Sacul foşnea şi călătorul observă că una dintre creaturile lipicioase se chinuia să iasă din el. Era ultima şi se prinsese în sac. Se zbătea, iar gura mugea a foame. Călătorul ridică sacul şi eliberă creatura. O luă în braţe şi o mângâie, o legănă şi o alintă. Se aşeză din nou în genunchi lângă despicătura din pământ şi îi fredonă creaturii un cântec de leagăn, acompaniat de mugetul epocilor ca o orgă monolitică. Ridică creatura deasupra gurii şi o lăsă să cadă. Mugetul încetă şi gura începu să plescăie, devorând cu poftă giganticul mormoloc.

Călătorul tresări – auzi o maşină. Prin uşa pivniţei se vedeau primele semne ale dimineţii. Călătorul urcă şi ocoli casa. Se opri în faţa maşinii ce tocmai intra pe alee, dar nu zise nimic. Avea emoţii, tremura. Din maşină ieşi un tânăr. Călătorul îl privi şi, cu gest din mână, îl invită înăuntru. Deschise caietul de pe biroul recepţiei şi simţi cum îi tremură filele între degete.

Bună dimineaţa! zise tânărul.

Călătorul nu zise nimic, simţi emoţiile strecurându-se în extremităţi, roşeala din obraji, bobul de transpiraţie. Luă pixul între degete şi întrebă:

Cum vă numiţi?

Tânărul îi spuse numele şi călătorul notă în caiet.

Cu cine am onoarea, domnule? întrebă tânărul, iar ochii călătorului căzură pe placa cu numele de pe birou şi, închizând caietul, zise:

Toma. Administrator.