[Peter Brook, Fără secrete – gânduri despre actorie şi teatru, Editura Nemira, prefaţă de Andrei Şerban, traducere din limba engleză de Monica Andronescu, Bucureşti, 2012]
de Petrişor Militaru
Considerat cel mai inovator regizor din teatrul occidental contemporan, 
Peter Brook porneşte de la conceptul de „spaţiul gol” din prima sa carte (1968) şi explorează cu ajutorul acestuia diferite mijloace de a însufleţi un spectacol de teatru. În mare, se poate spune că gândirea teatrală a lui Brook vine în continuarea ideilor lui Antonin Artaud (1896-1948) despre teatrul cruzimii („théâtre de la cruauté”) expuse în Teatrul şi dublul său (Le théâtre et son double, 1938): „Fără un element de cruzime la rădăcina fiecărui spectacol, subliniază Artaud, teatrul nu este posibil. În starea actuală de decadenţă, metafizica se va face prin piele pentru a reveni în minţile noastre.” Astfel prin cruzime el nu viza ceva asemănător sadismului sau care să genereze durere, ci mai degrabă o determinare fizică de natură austeră şi violentă, şocantă şi capabilă să scutere falsa realitate ce „ne acoperă ca un văl percepţiile noastre”. În acelaşi timp, Peter Brook a fost influenţat de Joan Littlewood (1914-2002), pe care o descrie ca fiind „regizorul britanic cel mai electrizant de la mijlocul secolului al XX-lea”.
Volumul de faţă este un triptic ce cuprinde două conferinţe pe care le-a ţinut la Kyoto (Viclenia plictisului şi Peştişorul de aur) şi transcrierea unui workshop ţinut pentru studenţi la Paris (Fără secrete). În toate cele trei texte domină sentimentul de căutare neîncetată, de cercetare pentru a scoate la iveală acele elemente care fac spectacolul să fie viu, dinamic, autentic şi percutant. Întrebarea în jurul căreia se focalizează ideile lui Peter Brook din această carte este: cum poate o trupă de teatru să îşi găsească propriul „spaţiu gol”, un loc care să devină în acelaşi timp un loc de retragere (pentru a crea spectacolul) şi de performance (pentru prezentarea spectacolului), un mediu care să îi încurajeze pe actori să renunţe la obişnuinţe şi să îşi trezească energia creatoare? În teatru, ca şi în artă în general, secretul – de altfel la vedere – constă în capacitatea de a valorifica adevăruri general valabile (le-am putea numi „legi ale artei”), dar într-un mod în care aceste adevăruri redevin dinamice, vii, prezente astfel încât să poată fi transmise mai departe către public. Dacă ne propunem să privim prin prisma transdisciplinarităţii această relaţie poate fi formulată astfel: spectacolul teatral este un nivel de realitate secund la care se ajunge cu ajutorul unui regizor (elementul neutru sau median, 0) cu ajutorul actorilor (elementul activ, +) pentru a face accesibil publicului (elementul pasiv, -) următorul nivel de realitate.
Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că eseurile lui Brook sunt rezultatul unui deceniu de experienţe şi experimente artistice din cadrul Rozal Shakespeare Company şi a celebrei puneri în scenă a piesei A Midsummer Night’s Dream ce a urmat a la Stratford, devenind un punct de cotitură în istoria contemporană a teatrului şi vestind un nou început marcat de schimbări radicale la nivelul expresiei teatrale. Cu alte cuvinte, Peter Brook pune accentul mai degrabă pe procesul de facere al spectacolului mai degrabă decât pe rezultatul obţinut la final, proces pe care îl vede ca pe o căutare esenţial umană în care manifestarea „sacrului” şi „brutului” se armonizează reciproc, dând naştere unei expresii artistice directe, concrete, dar şi profunde şi sensibile, în acelaşi timp. Acesta este „teatrul imediat”, un teatru al prezentului şi al prezenţei, un joc „aici şi acum” al actorilor şi o prezenţă conştientă a publicului.
Brook îi încurajează pe tinerii regizori să îşi găsească propriilor lor forme de libertate folosindu-se de limbajul artistic: studiourile sau cutiuţele negre, orice loc poate deveni scenă („spaţiu gol”) oriunde în lume, indiferent de ţară, făcând un teatru de natură să îi apropie pe oameni de autorii clasici, în aceeaşi măsură în care îi poate apropia şi de scriitorii şi dramaturgii contemporani. Prin urmare, textele regizorului stabilit la Paris sunt un instrument menit să stimuleze creativitatea artistică, oferindu-ne simultan cheia spre viziunea sa despre teatru, mai exact despre munca cu actorii şi despre ochiul publicului ca participant activ la facerea spectacolului teatral. Dar pe lângă importanţa expresivă a corpului unui actor, Peter Brook se opreşte şi asupra unor subiecte ce l-ar putea surprinde pe cititor, cum ar fi de pildă pericolele sponsorizării unui teatru, designul scenei sau chiar arhitectura instituţiei unde se desfăşoară spectacolul.
Problemele pe care le atacă Brook sunt simple în sensul brâncuşian al cuvântului şi de aceea nu pot fi decât esenţiale din perspectiva artei teatrale contemporane. Luându-l ca exemplu pe Shakespeare, el îşi pune întrebarea – ce ni se pare extrem de firească atunci când citim cartea, cu toate că altfel nu cred ca ne-am gândi vreodată la asta – care este rostul versului şi ce funcţie absolut necesară are el în interpretarea actorilor pe scenă. Din perspectiva sa, Shakespeare era un om practic şi fiind forţat de constrângerea versificaţiei a surprins simultan cele mai ascunse mecanisme psihice şi spirituale ale personajelor sale fără să piardă contactul cu realitatea concretă, imediată. Cum ar spune Gabriel Liiceanu în lucrarea sa despre ideea de limită, tocmai asumarea acesteia limite, a unui hotar autoimpus, îl face să fie pe Shakespeare simplu, “hotărât”, expresiv. Niciunde comprimarea de idei şi emoţii nu este atât de mare ca la dramaturgul englez, ne atrage atenţia Brook. Nu întâmplător cel mai bun exemplu al aplicării viziunii sale despre teatru este descrierea modului în care a conceput spectacolul The Tempest: pe de o parte, el ne povesteşte cum ajunge la înţelesul cel mai intim al piesei, iar, pe de cealaltă parte, are grijă să nu uite să ne dezvăluie şi cum s-a luptat cu propria nehotărâre, cu propriile îndoieli, descriind tot haosul şi frustrarea care au precedat spectacolul. Ambele trăiri, atât entuziasmul, cât şi anxietatea, participă din plin la procesul de construire a unui spectacol.
Un alt aspect semnificativ este universalitatea viziunii despre teatru a lui Peter Brook. Complexitatea experienţelor sale artistice se poate lesne observa şi în diversitatea călătoriilor şi a locurilor unde a performat diferite spectacole – de la templul iranian, la un sat bengalez sau într-unul din cele mai scumpe cartiere ale Londrei. Această universalitate îl fereşte de căderea într-un dogmatism redundant şi plictisitor şi îi asigură deschiderea spre valorile spirituale ce transgresează naţiunile, ideologiile, religiile: „Teatrul este o necesitate umană fundamentală, concluzionează Peter Brook, în timp ce «teatrele» şi formele şi stilurile lor sunt numai carcase temporare şi schimbătoare.”