de Şerban Andrei Mazilu
Noaptea era umeda si fierbinte, transformand orasul plutitor intr-o entitate vie ce parea ca se relaxeaza in apele sarate, admirand cerul instelat. Trecusera aproape doua ore dupa miezul noptii si luminile facliilor palisera; garzile de noapte isi faceau rondul din inertie, cu greu reusind sa nu cada prada somnului – siluete bantuind aleile intortocheate si podurile arcuite ale Venetiei. Chiar si prin partile rau famate ale orasului se asternuse o pace nenaturala, predandu-se orei inaintate. Trecusera trei zile de la Carnaval si stradelele erau inca impodobite cu decoratiuni sau resturi de podoabe festive, sticle goale si alte deseuri. Cate o curtezana cazuta in dizgratie, in bratele unui cersetor, se ivea dintr-un colt de vila, adormita in miros de vin uscat si urina sub arcadele generoase. Doar umbrele intinse dansau animate de focul din tortele vreunui balcon, capatand dimensiuni titanice si transformand formele frunzelor de vita, intinsa mai pe toate casele, in extremitatile vreunei creaturi pagane. Desi Inchizitia privea cetatea cu un ochi atent (poate mai atent decat chiar cel ce scruta Roma permanent), festivitatile continuau, parca dinadins si in cinstea unui Bachus indiferent la dogmele crestine. Desigur, dupa Carnaval, asemeni oricarei alte betii crunte, existau inevitabil migrenele si mahmureala… Si, uneori, o pitoreasca incercare de asasinat.
Contesa Vandi se facuse cunoscuta pentru orgiile masive pe care le organiza in vila personala, dar cu precadere in perioada Carnavalului. Cu toate ca petrecerea inceta cu saptamani chiar in urma, perdelele masive ale casei contesei ramaneau trase si, intr-o bezna permanenta, un grup select continua sa sarbatoreasca pana la epuizare totala. Nu era neobisnuit ca in perioada de destrabalare totala, una sau doua cadavre sa alunece in miez de noapte in canalele intunecate, inecate initial in vin sau intoxicate cu otravuri halucinogene. Nimic iesit din comun si, desigur, nici un motiv de suspiciune la adresa onorabilei contese, cu atat mai mult cu cat garzile Dogelui erau continuu postate langa vila acesteia si, chiar Dogele insusi zvonindu-se ca se alatura petrecerii. Desigur, nimeni nu stia nimic cu exactitate si nicicand nu se aflase numele vreunuia din cei ce o onorau cu prezenta pe contesa Vandi. Grupul era relativ restrans si extrem de secretos, si nici chiar Vaticanul nu parea sa-si pazeasca atat de bine secretele precum o facea Societatea Trandafirului Rosu. Din nou, numele era doar o porecla data contesei de catre membrii inaltei societati care doar suspectau una si alta, dar care, in mare parte, erau extrem de jigniti de faptul ca nu li se oferise o invitatie.
Inevitabil, revenind la orele 2 ale diminetii, unul din aceste figuri publice, cedase presiunilor cercului intim si tocmise un spion pentru a afla daca intr-adevar Societatea era ceva real sau doar un alt mit de salon. Ducele Alfredo D’arnello era un exponent tipic al vremurilor si clasei sale, pe cat de porcin, pe atat de vanitos, si pe cat de ingust, pe-atat de incapatanat, punand capac caracteristicilor ce nu-i faceau deloc cinste cu una dintre cele mai impresionante averi cunoscute Venetiei pana atunci. Cu toate ca si-ar fi permis o garderoba intreaga turnata (nu cusuta) in aur, atragea nu numai antipatia venerabilei contese, dar si a majoritatii Curtii Dogelui, care il batjocorea cu gratie ori de cate ori avea ocazia. Pana si negustorii marunti se amuzau cu satire pe seama lui, motiv pentru care reputatia rubicondului Alfredo avea grav de suferit. Convins fiind ca intreaga lume este impotriva lui, geloasa pe norocul si calitatile lui nemaintalnite, ducele nu ezitase sa-l angajeze pe asasinul Dominic pentru o discreta misiune de recunoastere. “Fara victime!” insista totusi acesta, inainte sa-i intinda o punga generoasa cu aur. “Si tine minte! Daca esti prins, voi face tot ce-mi sta in putinta sa te elimin – nimic din cele intamplate in aceasta casa, in aceasta seara, nu trebuie sa ajunga la urechile Dogelui! Sau a oricarui alt venetian!” Tanarul nu ii raspunsese. Nu vorbise absolut deloc. Asculta atent, fixandu-l pe duce cu o privire de un albastru intunecat, din spatele bandanei ce-i acoperea nasul si gura. Asculta cu atentie discursul, cu un aer neutru, apoi insfaca punga cu aur, clatina usor din cap afirmativ si din doi pasi disparu peste balconul de piatra in intunericul orasului.
Sub pasii usori, acoperisul de tigla portocalie abia scoase un sunet. Cu gratia unei feline isi facu drum peste inaltimile Venetiei, manat parca de o adiere intunecata ce stingea suflarea tortelor orasului. Nestiutoare, garzile isi continua rondul, abia tarandu-se dintr-un colt in altul, mai mult sprijinindu-se obosite in sulitele lungi. Dominic se ghemui pe acoperisul vilei vecine, ciulind urechile la muzica ciudata ce razbatea din salasul contesei – instrumentele orientale ii captara interesul. Ceva din notele acelea hipnotice il captiva cateva clipe, apoi rupandu-se de vraja melodiei, isi scutura capul si isi verifica echipamentul. Isi stranse snurul vestei de piele si isi trase bine cizmele pana sub genunchi, apoi intinse manusile maro si le fixa cu catarame deasupra incheieturilor. Era obisnuit cu acrobatiile aferente unei astfel de misiuni, dar acorda intotdeauna atentia necesara detaliilor. Nu purta niciodata pelerina cu gluga pe care majoritatea asasinilor din Ghilda o considerau o necesitate – era un accesoriu greoi si care, de obicei, ii dadea de gol. In realitate, nu se considera parte din Ghilda si chiar ii desconsidera pe membrii acesteia – isi platea partea la fiecare contract, dar incerca din rasputeri sa minimizeze contactul pe cat posibil. Ghilda Asasinilor era ceva sinistru in adevaratul sens al cuvantului si, de cand devenise membru, forta o ignoranta voita fata de secretele acesteia si cine se afla in spatele lor. Cu cat stia mai putin, cu atat era mai putin probabil ca el insusi sa devina tinta unui contract.
Acum, ravasit de o briza calda, isi trecu o mana prin parul lung si negru, si din cativa pasi se propulsa peste marginea acoperisului, arcuindu-se in aer, apoi rostogolindu-se pe terasa vilei fara prea mult zgomot. Isi recapata echilibrul dintr-un salt si se lipi de perete, ascultand cu atentie – nici o reactie. Melodia continua, dar nici o voce nu parea sa deranjeze perfectiunea unduirilor ritmice ale lautei indiene. Cu o miscare fulgeratoare, scoase din teaca prinsa cu catarame pe spatele vestei unul din cele doua pumnale masive si-l rasuci pe degete. Cu varful trase usor cortina din catifea neagra si grea, strecurandu-si privirea in camera semi-intunecata, in care doar suflul galben al catorva lumanari palpaia a dezmeticire. Nu putu sa nu inghita in sec, uimit de ceea ce putea sa vada: intreaga podea era pavata cu trupuri fierbinti si ude, complet pierdute parca unui somn comun pe pernele de matase. Fumul gros al manunchiurilor de betisoare parfumate si tamaii arse facea ca intreaga scena sa para o iluzie, un vis, dar mirosul extrem de puternic contrazicea deductia. Tragand inca putin cortina, Dominic ii observa si pe cei care foloseau instrumentele acelea ciudate – doi copii, aproape in intregime dezgoliti, cantau bezmetici continuu, intr-o transa magica. Un fior rece il ravasi pe interior cand privirea-i de safir intalni tatuajele serpilor ce brazdau in intregime piepturile celor doi copii cu tenul ars de soarele Indiei. Detaliul il impresiona, dar isi reveni repede si se strecura inauntru cu incredere. Ochii celor doi muzicieni erau acoperiti complet de esarfe groase. De fapt, apropiindu-se, realiza ca esarfele le acopereau capetele pe jumate, doar nasul si gura ramanand libere. Cu pasi de pisica, calca usor printre corpurile aburinde ale nobilimii venetiene; recunoscu imediat femei si barbati din lumea buna, si realiza ca se putea retrage chiar atunci, misiunea lui fiind indeplinita, dar un sentiment coplesitor il impiedica sa plece. Contesa Vandi nu se afla printre cei ce zaceau intr-un extaz bolnavicios si asta il macina. Chiar daca s-ar fi intors la ducele D’arnello si chiar daca ar fi impartasit cu acestea cele vazute, nu ar fi oferit nici o legatura concreta intre imaginile cutremuratoare si misterioasa gazda. Astfel, se strecura printre trupuri, cupe de aur uscate de vin sangeriu si pipe uriase, in spatele unei cortine ce dadea intr-un hol intunecat. Pe masura ce inainte, bataile propriei inimi pareau insuportabile. Niciodata pana atunci nu intalnise astfel de imagini, desi pumnalele-i mortale se implantasera in cel putin o duzina de indivizi ale caror obiceiuri erau cel putin bizare. Totusi nimic asemanator, nimic la fel de ciudat ca aceasta casa complet cufundata in intuneric. Cei cativa slujitori ce ar fi trebuit sa fie mereu disponibili pareau ca se evaporasera. Dominic cerceta camera dupa camera, descoperind fara prea mare surprindere decoruri fabuloase, obiecte de arta ce ar fi facut orice rege gelos si un lux iesit din comun. Pe masura ce inainta in uriasa vila, Dominic realiza ca nimic din cele vazut nu se potrivea cu ceea ce el stia despre aranjamentul unei case – era un adevarat labirint, intortocheat si misterios, care parea ca atragea curiozitatea cu fiecare pas facut. Holurile curbate, luminate doar de candele pagane, erau in intregime pavate cu mozaic si modele arabice, iar camerele masive pareau adevarate altare, dedicate in intregime unui anumit element. Ideea din urma ii fu confirmata in momentul in care ajunse pe o terasa adiacenta, in care plantele uriase, de toate felurile, si arborii exotici dadeau intregului spatiu o nuanta exotica, ca si cum s-ar fi ratacit intr-un jungla magica.
Dominic se strecura inapoi in casa, usor frustrat de lipsa rezultatelor cautarii sale. Aproape hotarat sa renunte, se indrepta spre anticamera de la intrare, aplecandu-se peste balustrada de marmura a vilei, urmarind cu privirea cele doua scari semi-circulare ce duceau spre usa masiva. Isi incetini respiratia si asculta atent – o adiere usoara ii atrase atentia. Intoarse capul, mirosind usor, apoi, ca hipnotizat, urma izul dulceag inapoi intr-una din camerele de la parter ce parea a fi destinata depozitarii cadourilor primite de contesa. Cu un usor zambet, Dominic realiza ca intreagul spatiu era plin de fleacuri fara valoare sau de obiecte de un prost gust evident. Printre ele, in intunericul puternic, deslusi o usa ce-i scapase initial atentiei. Pe sub ea, in linistea totala, adierea dulceaga era evident mai puternica. O deschise incet si cobori in intuneric.
Pe treptele antice de piatra, Dominic ingheta. Fiecare pas il speria de moarte, convins fiind ca urmatorul il va trimite intr-un hau fara fund, spre un inevitabil deces. Dar nu era asa, iar lucrul asta il ingrozea si mai tare. Cu grija, scoase si al doilea pumnal, si, dupa ce inainta cateva etaje in bezna totala, rasufla usurat cand flacara unei torte prinsa in peretele din blocuri masive de piatra contura cele cateva trepte ramase. Un sunet brusc il paraliza pe moment – ceva ca un sorbit si un galgait, apoi plescaitul unei guri si cativa pasi. Se apropie cu grija, lasandu-se pe vine si privind inauntru, in camera cu bolta, pavata cu aceleasi blocuri masive de piatra.
-Trebuie sa recunosc, Carla, rasuna o voce de bariton cu ecou, e una din cele mai reusite petreceri ale tale.
-Lordul Veradis ma onoreaza, raspunse vocea molateca a contesei Vandi, apoi chicoti delicat. Si dumneavoastra, Octavius? continua ea. Sper ca asortimentul de delicatese va incanta.
-Hmmmf… se auzi o voce imbufnata dintr-un colt intunecat. Da, Carla, continua vocea pitigaiata, ca de copil, sa zicem… Sunt… prea batran pentru a fi impresionat atat de simplu.
Dominic se apleca, facandu-si un nebunesc curaj sa descopere cui apartineau vocile, dar imaginea atat de socanta, il arunca pur si simplu in spate, facandu-l sa-si piarda echilibrul si sa se rostogoleasca pe cele cateva trepte ce duceau in temnita. Masca improvizata din bandana ii aluneca de pe chip si se trezi cu buzele lipite de sanul dezgolit al unei tinere fete. Disperat, facu un salt inapoi, lovindu-se cu spatele de perete, degetele cautand ceva, orice, de care sa se prinda. Ochii ii incremenira pe mormanul de trupuri semi-dezbracate, inerte si reci, iar cuvintele de uimire si urletul ce s-ar fi potrivit drept reactie, i se intepenira in gat. Pe niste canapele romane, contesa Vandi, in eleganta-i rochie de matase verde, si inca un barbat masiv, francez dupa accent si vestimentatie, il priveau linistiti. Cel de-al treilea era invizibil in intunericul coltului in care se afla. Dominic distinse un fotoliu urias, dar nu si conturul celui ce se afla in el. Privirea lui albastra alerga disperata de la un trup la altul, de la Carla Vandi la acel lord Veradis si, cu groaza evidenta, la cel pe care nu-l putea deslusi.
-Ei bine? intreba calm barbatul, rotindu-si degetele in aer catre contesa Vandi.
-Hmmm… zambi aceasta cu acelasi calm, sprijinindu-si barbia in degetele-i impodobite cu rubine prinse-n aur.
-…Sper, in numele diversificarii si a distractiei, ca aceasta este una din celebrele tale surprize, Carla, sopti gutural vocea din umbra. Ar fi cu adevarat pacat ca mica noastra… intalnire… sa fie brusc curmata de un detasament de-al Dogelui. As fi foarte… foarte – accentua vocea pitigaiata – suparat daca ar trebui sa parasesc Venetia atat de brusc si… violent.
-Oh, stai fara grija Octavius! rase usor contesa. Nu e una din garzi – uita-te la el! Nu poarta uniforma si e speriat precum un iepuras…
Dominic se incrunta. In ciuda spaimei, provocata mai mult de imposibilitatea de a explica de ce acesti trei indivizi sinistri stateau la taifas in mijlocul unui morman de cadavre, se considera foarte jignit de apelativul contesei. Era totusi un asasin si, oricat de morbid ar fi fost momentul, isi aduna fortele si se ridica rapid, tragandu-s masca peste chip si rotind pumnalele pe degete. Cu un efort urias reusi sa declare poruncitor:
-Habar n-am ce se intampla aici, dar n-am de gand sa sfarsesc printre ei! Nici gand! adauga el lovind cu piciorul cadavrul unui barbat.
Lordul Veradis ridica o spranceana blonda si apoi bufni in ras, contesa alaturandu-i-se imediat. Intregul sau corp masiv, invesmantat in jacheta de matase aurie si camasa-i de culoarea perlei, bufanta, se unduira in valuri de amuzament. Octavius, cel din umbra, ramase tacut, iar reactia lui din nou il ingrozi pe Dominic – ceva in legatura cu acel individ misterios ii facea sangele sa se inchege in vene. Totusi, tot el fu cel care incheie hohotul celorlalti doi:
-Liniste! ordona el. Ceea ce avem aici se cheama aroganta si prostie!
-Dar, Octavius…! incerca contesa sa obiecteze.
-Liniste am spus! Esti o proasta, Carla, iar eu sunt si mai prost fiindca am acceptat invitatia ta. La ce oare m-am gandit, Dumnezeule…?
-Hei, nu stiu ce aveti de gand, nu stiu ce se intampla aici, dar eu o sa plec! tipa disperat Dominic. N-aveti de cat sa va certati dupa ce eu si lamele astea doua, spuse el rotindu-le din nou amenintator, o sa iesim de-aici… In siguranta.
-Stai pe loc, iepurasule, sopti francezul serpuit, daca nu vrei sa mori in urmatoarea secunda.
Dominic il privi atent. Era la cel putin 6 metri distanta si, stiindu-si calitatile, era convins ca ar fi reusit sa urce scarile, sa iasa pe balcon si sa aterizeze pe una din cladiri sau macar in canal, inainte de a fi ajuns de barbatul care parea mult prea masiv pentru a fi la fel de mobil. Totusi ceva din tonul lui il facu sa se razgandeasca. Ceva ii spunea ca acest Veradis l-ar fi putut ucide doar plesnind din degete. Desi imprudent uneori, Dom nu era un prost – logica ii spunea, chiar daca nu putea crede, ca daduse fara sa vrea peste ceva inexplicabil sau, asemeni breslei asasinilor, ceva atat de sinistru incat nu merita aflat, oricat de puternica ar fi fost curiozitatea. Octavius isi continua ideea:
-Carla, petrecerile tale si reputatia pe care ti-ai facut-o printre oameni dispar in noaptea asta. Chiar si sub protectia iubitului tau Doge, un imbecil a fost atat de impulsiv incat sa trimita un spion in casa ta! Si ce e mai rau – a reusit!
-Dar, Octavius, e un simplu accident! Un impediment ce poate fi usor indepartat si…
-Taci, Carla, o intrerupse Veradis. Octavius are dreptate – un alt cadavru, o alta disparitie care, desi cu siguranta nu va fi anchetata de nimeni, mareste numarul mortilor. Pana cand? Am hotarat ca vom incerca sa ne amestecam printre ei, nu sa punem paie pe focul superstitiilor! E de ajuns ca Inchizitia omoara sute de bieti bastarzi nevinovati… Ce-ar fi daca ne-ar vana pe noi?
-Ha! Incubusul are dreptate, continua vocea lui Octavius.
-Va mira, Sire? intreba acesta.
-Ma mira faptul ca, macar de data asta, lacomia voastra caracteristica, nu va dicteaza altfel… Revenind! Carla, in cel mult doua seri vei parasi Venetia!
-Va implor, Octavius! se ruga aceasta, prabusindu-se in genunchi in fata fotoliului. Iubesc orasul asta si m-am adaptat atat de bine – e casa mea!
-Nu mai este. Increderea ta in propriul sarm si propria seductie va fi sfarsitul tau, copila…
Din intunericul coltului, o mana descarnata de copil se apleca catre parul saten ce cadea in valuri pe umerii delicatei contese. In lumina tortelor, chipul desfigurat al unui baietel se contura macabru. Ochii lui goi, de taciune, infundati in fundul capului, privira fara sentiment frumoasa femeie ce bocea in genunchi.
-…Hedonismul e un lux pe care doar cei cinici si sceptici si-l permit, Carla. Nu am trait atatea sute de ani balacindu-ma in propria satisfactie de sine. Caderea ta e inevitabila si nu-ti pot permite sa ne distrugi pe toti odata cu tine.
Contesa Vandi isi lasa capul pe spate, plangand din tot trupul, iar obrajii ei se patara de lacrimi purpurii. Ecoul urletului ei disperat se lovi de tavanul concav, iar trupul i se rasuci intr-o secunda, repezindu-se catre Dominic. Cu o forta supraomeneasca ii prinse gatul cu o mana si-l rastigni pe perete, strangand putin cate putin, in timp ce irisii verzi se patau constant cu sangele asa-ziselor lacrimi:
-Tu! urla ea. Tu esti de vina pentru tot! Daca trebuie sa parasesc Venetia din cauza ta, o sa am grija sa mori incet si dureros!
Dominic tusi, zbatandu-se disperat dupa pretiosul aer, dar inutil. Mana il strangea ca intr-o menghina si era ca si cum s-ar fi luptat cu o statuie de otel. Intr-un moment de luciditate, toate abilitatile lui de asasin invinsera teama si socul, iar degetele-i rotira cele doua pumnale, strangadu-le cu putere si infigandu-le in gatul dezgolit al femeii dintr-o miscare rapida. Sangele tasni violent si, odata cu el, stransoarea disparu, Carla Vandi impleticindu-se inapoi, incercand sa acopere ranile masive cu palmele-i albe. Veradis tasni in picioare, dar in fata lui, invesmantat intr-o roba neagra de catifea, acel copil demonic, Octavius, il opri.
-Nu, sopti aceasta. Lasa-i sa se lupte – acest om are ceva special. Ma intriga… Carla! exclama el, intorcandu-se catre contesa. Ucide-l si iti voi permite sa ramai in Venetia!
-Dar, Sire… incerca Veradis sa protesteze, oprit brusc de un gest de-al lui copilului.
Ochii femeii se marira la auzul cuvintelor. Sangele se usca si disparu complet din ei, lucind acum un verde animalic. Chiar si ranile de pe gat se inchisera partial, iar ea se intoarse catre asasinul care tragea adanc aer in plamani, incercand sa-si revina din spaima. Se incorda, maraind ca un lup si reveland o pereche de canini crescand catre acesta. Din nou, instictul il salva pe Dominic. Incruntandu-se pregatit de moarte, stranse pumnalele in maini si urla:
-Haide, curva diabolica! Sa terminam odata!
Carla se arunca catre el si degetele-i delicate, transformate in adevarate gheare, sfasiara nemilos pieptul tanarului, aruncandu-l in perete. Urmatoarea lovitura ii sfasie obrazul si ii atinse gatul partial, iar a treia taie pur si simplu peretele, Dominic rostogolidu-se pe langa ea. Isi recapata avantul si se propulsa catre vampir, infigand pumnalul drept in inima. Lovitura nu avu efectul scontat, bratul Carlei proiectandu-l catre mijlocul camerei, in timp ce un alt urlet disperat cutremura incaperea. Smulse pumnalul adanc infipt in rochia de matase acum distrusa si tipa catre Dominic ce incerca sa-si revina, incercand sa se ridice de la pamant:
-O sa platesti pentru asta, vierme! Nu voi parasi orasul din cauza unui nimic ca tine!
Aruncandu-se din nou spre el, dar mult incetinita de pierderea sangelui, Carla cazu in genunchi in urmatoarea secunda. Prevazand atacul disperat si deloc tactic, Dominic blocase bratele mortale, rasuncind celalalt pumnal in mana si, intr-o pirueta fulgeratoare, trecu lama prin gatul femeii, aterizand pe vine, improscat de sangele acesteia. Buzele contesei Vandi se curbara intr-o tristete sfasietoare, iar ochii ei nenaturali devenira in ultima secunda din nou umani. Capul i se rostogoli pe spate si, pana sa atinga pamantul, se transforma in cenusa purpurie, asemeni intregului ei corp. Rochia superba, sfasiata si murdara, se rostogoli in falduri printre cadavrele reci. Dominic se ridica cu greu, sangerand si tremurand din tot corpul, si intinse pumnalul catre cei doi demoni ce privisera intregul spectacol, asemeni Cezarilor la luptele gladiatorilor.
-Sobolan nenorocit! exclama Veradis vrand sa se repeada spre el, dar tras inapoi si proptit pe canapea cu o forta incredibila de baietelul descarnat.
-Tine-ti gura! ii ordona acesta, plesnindu-l peste fata cu palma-i scheletica. Vandi trebuia sa moara, nu intelegi?
-…Ce? Despre ce vorbesti?
-Hai! reusi Dominic sa tuseasca. Care-i urmatorul?! urla el, cu pumnalul atintit si tremurand spre cei doi, dar vizibil in imposibilitatea de a lupta in continuare.
-Taci, muritorule, ii ordona Octavius, apoi continua catre Veradis. Omul asta este al meu de azi inainte si numai tu vei stii asta. Nu multi au talentul si curajul de care el a dat dovada, si pentru asta merita sa traiasca.
-Ha! exclama francezul. Iarta-mi indrazneala, Sire, dar dumneavoastra sunteti un ipocrit!
-Ipocrit? Eu? De ce?
-Da, un ipocrit – pe de-o parte laudati curajul si… hmmf! talentul acestui sac de sange, iar pe de alta parte sunteti gata sa-l monopolizati… uite-asa! continua el pocnind din degete.
-Este dreptul meu, lipitoare! suiera copilul.
-Da, si nu-l contest! Contest doar integritatea – de ce, dumneavoastra, Octavius, nu apreciati si liberul arbitru al acestui om? La urma urmei si asta face parte din umanitatea pe care o slaviti atat…
Baietelul marai. Venele si excrescentele de pe fruntea acestuia (ce se voiau a fi sprancene) se arcuira intr-o incruntare evidenta. Asemeni unei fantome, intoarse capul complet lipsit de par, apoi trupul ii aluneca spre Dominic, care tusi si facu un pas in spate.
-Prea bine, Humbert! Da-l pe mana Dogelui, arunca-l intr-o temnita si pune-i in spinare toate crimele Carlei. Hei, chiar si disparitia ei subita!
-Bine… Dar ce vrei sa demonstrezi cu asta?
-O sa-i ofer sansa sa aleaga…
In mirosul dulceag al mortii, Dominic simti cum pumnalul ii aluneca dintre degete si privirea i se incetoseaza. Cu greu reusi sa tina ochii deschisi inca un moment, apoi se prabusi la pamant, cu fata in palma deschisa si inghetata a uneia din victimele contesei Vandi. Poate chiar ultima…