Este oare posibil dialogul între Spiritus Sanctus şi Spiritus Scientiae?

de Petrişor Militaru

Chiar în acest an, a apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române o lucrare care are titlul Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, coordonată de Adrian Lemeni, dar semnată împreună cu încă zece autori – un adevărat colectiv de cercetare, am zice. Prefaţa volumului este semnată de Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi ne aduce la cunoştinţă că relaţia dintre teologie şi ştiinţă este „un domeniu de mare actualitate şi complexitate”, care a fost deturnat, în timp, de diferite aspecte ale unor ideologii precum „iluminismul, materialismul, pozitivismul, scientismul, gnosticismul”. Ideea principală a acestui discurs din prefaţă este că dialogul dintre teologie şi ştiinţă are la bază o actualizare a textelor patristice, dublată de o „experienţă eclesială a Adevărului” care poate sta la baza acestui dialog, demonstrând în acelaşi timp „inadecvarea metodologiei transdisciplinare în dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţe”.

Înainte de a purta un dialog, trebuie să individualizăm cele două domenii care intră în dialog. Aşadar, dacă pentru cunoaşterea de tip patristic nu există „separare artificială” între raţiune şi credinţă, cunoaşterea ştiinţifică nu implică în mod necesar credinţa în Dumnezeu. Apoi, în viziunea teologilor mintea omului nu poate fi luminată decât „în comuniune cu Raţiunea divină a Creatorului”, ceea ce nu este valabil în cazul cunoaşterii de tip ştiinţific. Nu în ultimul rând, scopul teologiei este comuniunea cu Duhul Adevărului, iar al ştiinţei este cunoaşterea legilor lumii, a celei macrofizice, fizice şi microfizice. De unde înţelegem că trăirea duhovnicească nu intră în domeniul cunoaşterii ştiinţifice, ci ea se află în centrul sferei de interes a Sfinţilor Părinţi. Deci cum am putea stabili o punte de legătură între două tipuri de cunoaştere care îşi orientează atenţia spre obiecte diferite de cunoaştere? Nu spunem că raţiunea şi afecţiunea sunt total incompatibile, doar că în sfera spirituală domină nivelul afectiv al fiinţei (credinţa), iar în sfera ştiinţifică domină nivelul intelectual (gândirea de tip argumentativ şi demonstrativ), şi chiar dacă amândouă sunt în interiorul omului, raportarea la ele este diferită.

În mod previzibil, în general, teologii subliniază superioritatea raţiunii inspirate de Creator, iar oamenii de ştiinţă susţin superioritatea gândirii matematice, raţionale, eficiente în plan concret. În afara acestor două poziţii, adică fără a afirma superioritatea uneia sau a alteia, se situează metodologia transdisciplinară, care este taxată în introducerea acestei cărţi prin apelul la învăţătura patristică. Dar Sfinţii Părinţi fiind interesaţi de comuniunea cu Duhul adevărului nu au nimic de-a face cu ştiinţa. Inutil să mai subliniem că teologii susţin cunoaşterea spirituală este o taină a întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu, ce rodeşte prin har, iar ştiinţa vorbeşte de o cunoaştere cu ajutorul raţiunii ce nu implică harul dumnezeiesc. Deci, la nivel disciplinar dialogul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă nu poate avea loc, din simplu motiv că au un scop diferit, mijloace de cunoaştere diferite şi, mai ales, se adresează unor direcţii diferite: ştiinţa – nivelului intelectual al fiinţei, iar teologia – nivelului afectiv al fiinţei, fiindcă se bazează pe credinţă şi devoţiune. Dialogul nu poate fi localizat nici în intelect, nici în afectiv, ci undeva între ele, într-un spaţiu terţiar unde intelectul şi afectul nu mai sunt percepute ca fiind contradictorii. Acesta este principiul terţului inclus şi unul din motivele pentru care Basarab Nicolescu vede în metodologia transdiciplinară o cale privilegiată de a asigura dialogul dintre ştiinţă şi religie.
Revenind la Introducere, vom spune că aceasta este semnată de Autorii, care în felul acesta anonim nici nu îşi asumă ce spun şi nici nu pot fi traşi la răspundere într-un dialog direct şi onest. Dar, să zicem că nu ne interesează foarte tare cine sunt autorii, ci ce spun ei. În primul rând, ceea ce face în viziunea autorilor ca metodologia transdisciplinară să fie incompatibilă să medieze dialogul dintre ştiinţă şi religie este „spiritul ştiinţific” (p. 23). Cu alte cuvinte, metodologia poate să mijlocească orice dialog între oricare discipline, dar nu între teologie şi ştiinţă, fiindcă teologia creştină se fundamentează patristic, nu raţional, „scolastic”, „analitico-descriptiv”. Confuzia vine din faptul că „autorii” confundă „spiritul ştiinţific” cu gândirea de tip raţional. E momentul să subliniem că metodologia transdisciplinară promovează un nou tip de raţionalitate. Dar nici acest nou tip de raţionalitate nu este pe placul autorilor fiindcă el are la bază gândirea de tip böhmeian, care nu intră în graniţele doctrinei creştin-ortodoxe. Să vedem de ce nu intră în sfera de interes a teologilor ortodocşi şi mai ales ce legătură are filosoful german cu ştiinţa modernă.
Autorii identifică doctrina lui Jakob Böhme cu metodologia transdisciplinară, poate datorită faptului că atât metodologia amintită cât şi studiul Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme au acelaşi autor. Ele nu trebuie confundate. Studiul este rodul metodologiei transdisciplinare, prin urmare nu se poate identifica cu înseşi metodele de cercetare care l-au adus în centrul atenţiei noastre.
În cartea dedicată lui Böhme, Basarab Nicolescu subliniază că gândirea celui pe care Hegel îl considera primul filosof german se bazează pe ideea tri-unităţii sacre, a ciclurilor septenare şi a Întrupării, ceea ce îl apropie de gândirea creştină. În acelaşi timp, trinitatea lui Böhme este compatibilă cu starea T lupasciană, iar ciclurile septenare din cosmologia lui Böhme care sunt legate unele de altele, în permanentă interacţiune, amintesc de principiul nonseparabilităţii din fizica modernă. Pe de altă parte, filosofia lui Böhme a fost mereu considerată fie „mistică”, fie „eretică” de Biserică, iar aşa cum gânditorul german era neacceptat de gândirea teologică din vremea sa, la fel şi ştiinţa modernă era de neacceptat în contextul gândirii ştiinţifice contemporane. Începând cu episodul Böhme discursul din introducere devine aberant şi agresiv: din faptul că Böhme este un reprezentant al gnozei autorii ajung la lucrarea lui Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului şi trag concluzia că „noua gnoză manifestată în Germania secolului al XVI-lea şi al XVII-lea a deschis calea viitoarelor secularizări” (p. 30). În realitate, filosofia naturii a lui Böhme a inspirat literatura romantică germană, el neavând în cărţile sale nici un fel de afirmaţii care ar putea trimite la vreun tip de ideologie sau politică. În mod clar, Dumneazeul lui Böhme „care se reproduce la nesfârşit, pe toate nivelurile de Realitate” nu este compatibil cu Cel din gândirea teologică ortodoxă, de unde şi tonul resentimentar al autorilor introducerii. Dar ideea de niveluri de realitate aflate în relaţie şi armonie unele cu altele este compatibilă cu epistemologia ce derivă din fizica cuantică.
În continuare, dezbaterea se mută în direcţia negării ideilor lui Jean-Yves Leloup care este privit ca promotor al creştinismului de tip gnostic (de genul Evanghelia după Iuda, Evanghelia după Maria) şi care aduce în discuţie ideea de dogmă, ca şi coincidentia oppositorum făcând o analogie cu ceea ce înseamnă koanul în tradiţia japoneză, ceea ce îi face pe autori să afirme cu tărie că „dogma nu este un koan” (p. 39). Sunt lucruri pe care autorii le înţeleg literal, iar aceasta este o altă sursă de confuzie. Ca şi folosirea unor sintagme ridicole de genul „transreligiozitate transdisciplinară” (p. 55).
Un alt aspect pe care vrem să îl menţionăm este acela că abundă citatele din teologi creştini de prim rang, dar cu excepţia în care vorbim despre dogma creştină, ele nu au nici o legătură cu subiectul în discuţie, cum ar fi ştiinţa sau transdisciplinaritatea. Cu alte cuvinte deşi sunt folosite drept argument, ele nu sunt argumente. Pentru simplul fapt că marii teologi ortodocşi nu au avut în vedere în mesajul lor relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu îi interesa.
Deci ce deducem de aici? Se pare că introducerea acestei cărţi este o modalitate de manipulare, prin retorică, a informaţiilor referitoare la transdisciplinaritate, filosofia lui Böhme şi a altor idei promovate de Basarab Nicolescu şi alţi gânditori renumiţi care promovează atitudinea transdisciplinară (Bernanrd D’Espagnat, Jean-Yves Leloup, Thierry Magnin) şi care sunt citaţi în prefaţă cu scopul de a-i denigra. Pe scurt este vorba de dezinformare şi de rea-voinţă, fiindcă autorii au citit cărţile lui Basarab Nicolescu, dar le-au denaturat sensul. Autorii plătesc o poliţă, ca şi cum ar întoarce obrazul celălalt, deşi discursul transdisciplinar nu este unul polemic, precum cel semnat de autori.
Credem că aceste lucruri ar trebui să ne dea de gândit, fiindcă în timp ce în România autori fără nume, fără renume şi fără argumente neagă aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare, academicianul Basarab Nicolescu este recunoscut la nivel internaţional ca Preşedinte fondator al Centre International de Recherche et Etudes Transdisciplinaires (CIRET) şi cofondator al Grupului de Reflecţie asupra Transdisciplinaritatii de pe lângă UNESCO, iar în ţară ca profesor al Şcolii Doctorale „Paradigma Europeană” din cadrul Facultăţii de Studii Europene din Cluj-Napoca, unde predă un curs de Metode generale de cercetare: transdisciplinaritatea în ştiinţele exacte şi ştiinţele umane, iar cărţi sale, Noi, particula şi lumea (1986) care a primit Medalia de argint a Academiei Franceze sau Ştiinţa, sensul şi evoluţia – Eseu asupra lui Jakob Böhme (1993) care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi Benjamin Franklin Award for the Best History Book (SUA), sunt apreciate fără rezerve în străinătate. De asemenea, merită amintit faptul că Basarab Nicolescu împreună cu Lima de Freitas şi Edgar Morin (cu care a redactat Carta Transdisciplinarităţii, aprobată de Congresul de la Arrabida, Portugalia, 1994) au organizat Primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii, ceea ce a dus la studierea şi dezvoltarea metodologiei transdisciplinare în universităţi şi centre de cercetare din Franţa, Portugalia, Brazilia, România, Germania, Elveţia, Statele Unite şi Africa de Sud. În plus, Basarab Nicolescu este coordonatorul colecţiei „Ştiinţă şi religie” a Editurii „Curtea veche” unde au apărut lucrările unor autori care înţeleg că transdisciplinaritatea este într-adevăr o metodologie a dialogului: Niels Henrik Gregersen, Thierry Magnin, Robert Pollack sau Cătălin Mosoia.
Metodologia transdisciplinară mizează pe trei piloni: nivelurile de Realitate ale Subiectului care îi permit să aibă acces la diferite niveluri ale Obiectului, principiul terţului inclus a cărui validitate am probat-o mai sus şi principiul complexităţii, care afirmă că orice element din univers este ceea ce este datorită faptului că toate celelalte sunt ceea ce sunt.
Învăţătura patristică promovează trăirea duhovnicească şi nu îşi propune să explice legile care guvernează lumea. Dar de ce este folosită drept argument? Fiindcă Biblia şi Sfinţii Părinţi sunt stâlpii credinţei creştine şi au credibilitatea cea mai mare în ochii cititorilor. Întrebarea este: de ce ar avea nevoie Biserica de un dialog cu ştiinţa? Credem ca această atitudine ofensivă, poate fi explicată psihanalitic, prin faptul că Biserica are un complex de inferioritate în faţa succesului pe care îl au în ultimul timp cărţile apocrife, practicile de tip oriental şi metodologia transdisciplinară şi se teme că ar putea pierde din popularitate. Instituţia are nevoie de contribuabili. Complexul de inferioritate ni se pare cu atât mai evident cu cât o constantă a discursurilor teologice este superioritatea trăirii şi gândirii creştine faţă de oricare tip de gândire şi trăire. Credem că este mai bine să ne lase să descoperim pe cont propriu acest gust al trăirii spirituale, altfel vom fi scârbiţi de aroganţa şi infatuarea emanată constant şi cu superioritate.
Deci este oare posibil dialogul între Spiritus Sanctus şi Spiritus Scientiae? În aceste condiţii în care teologii afirmă din start superioritatea viziunii lor şi cu o astfel de atitudine de autosuficienţă, nu este posibil un dialog cu nici un fel de alt tip de cunoaştere, nu doar ştiinţifică!