Era singur în salon, numai el în patul său metalic, iar apă nu putea să bea dacă nu se ridica din el să se ducă până la cea mai apropiată fântână mecanică de pe holul extern. De fel era cam leneş şi mişcarea îi displăcea total. Prefera să se abţină să facă un lucru pe care şi-l dorea decât să îşi întrerupă inactivitatea absolută printr-o activitate imperfectă. Aşa gândea de obicei: că orice e mai bine să existe în absolut, chiar şi absenţa acelui lucru, decât într-o proporţie relativă ce pur şi simplu îl trivializează. Şi lenea, dacă e trăită perfect, e cu mult mai nobilă ca hărnicia, care e oricum o stare plină de sincope şi, în consecinţă, impură. Filosofia de viaţă îi plăcea să o aplice şi în cele mai neînsemnate lucruri, cum ar fi băutul unei căni de apă, şi nu ar fi putut cu niciun chip să îşi stingă setea dacă nu ar fi gândit-o mai întâi în termenii propriului sistem meditativ. Până la urmă, credea savantul incoruptibil din el, o cană de apă aruncată pe gâtlej nu poate să aibă vigoarea unei adevărate căni de apă băută dintr-o sorbitură dacă nu prinde contur în minte înainte de a se materializa în mână şi apoi direct în stomac.
În salon lumina crescuse destul de mult în ultimele minute. Dimineaţa se maturizase şi începea deja să îmbătrânească în prânz. Dar prânzul era încă departe înspre amiază, iar setea din el creştea văzând cu ochii. Începuse să îl chinuiască şi ar fi rămas ţintuit la pat dacă chinul ar fi trezit la culoare şi la palpitaţie şi algezicele sale stele verzi. În locul lor, cerul continua să îi fie negru ca fundul de smalţ tocit al cănii din care obişnuia să bea apă şi setea din el prinse a-l sorbi în întregime. Acum nu doar gura îi ardea de apă, acum şi sufletul îi ardea de durere, iar ochii îi ardeau acum de stele. Trebuia să bea apă imediat. E o certitudine, îşi spunea, faptul că sunt cumplit de însetat. Se ridică din pat şi făcu trei paşi în îndepărtarea lui apoi se opri şi se uită în urmă. Patul nu reacţionase în niciun fel la descărcarea organică proaspăt produsă. Împietrise parcă în forma metalică ce i se dăduse de la prima sudură. Patul era un pat şi încă patul în care fusese repartizat la internare. Întoarse capul dezamăgit de la imaginea în orizont a patului nemişcat din locul său. Privi înainte înspre uşă şi se puse în mişcare pentru a străbate cât mai repede distanţa rămasă între el şi ieşirea din salon. Îşi impuse să nu se mai gândească la pat şi nici la domnul său mobilier pe care mai intenţiona să îl contacteze. Mai târziu, şi-a zis exact în pragul uşii, după ce îmi sting şi setea. Fântâna mecanică se afla la numai câţiva metri de el. Dacă şi-ar încorda şi numai pe sfert muşchii abia refăcuţi după bătaia pe care o primise şi ar fi deja cu trei sferturi din mers mai aproape de sursa artificială de apă. Când ajunse în faţa ei, se aplecă puţin din spate, re-creând parţial cercul vertebral de aseară, numai cu intenţia, în acest moment, să scurteze drumul de la apa ţâşnind vioaie din orificiul aparatului până la buzele sale arse de însetare. Cana din care bea el de obicei dispăruse în mod misterios şi în consecinţă trebuise să se aplece pentru a bea. Nu îi convenise deloc situaţia şi se simţea ca şi cum s-ar fi închinat la o divinitate incoloră, inodoră şi insipidă. Numai după ce setea îi dispăruse în şuvoiul de apă neîncetat împrospătat din foarte strâmtul cerc de rugină metalică a fântânii mecanice şi-a dat seama că greşise. Nu m-am închinat niciunei zeiţe, pentru că sexul divinităţii trebuie să fie identic cu genul substantivului care o numeşte, şi nici nu m-am dat pe mine drept ofrandă, cum am fost tentat, pentru o clipă, să cred, vorbea din nou cu savantul în stare latentă din el, ci, dimpotrivă, accentuă ideea cu ce-a avut la îndemână să o accentueze, i-am dat acestei zeiţe ude propria mea sete ca ofrandă. Am împuşcat astfel doi iepuri sacri dintr-o singură lovitură incapabilă totuşi să îmi activeze cerul plin de stele verzi: m-am pus bine şi cu divina făptură şi, în acelaşi timp, am scăpat şi de ce nu mai aveam nevoie să am. Bun târgul făcut, îşi termină, momentan, dizertaţia. Mulţumit de câtă apă băuse, se îndreptă din spate şi o porni înspre salon. Uşa era închisă aşa cum o lăsase şi, enervant, patul nici nu se urnise din loc. Salonul însuşi, tot golul plin cu tot felul de lucruri spitaliceşti din el, nu suferise nicio transformare. Plictisit de egalitatea fără scăpare în care se cufundase, deschise uşa, intră în salon şi se urcă din nou în pat. Dacă tot nu pot face nimic să mai variez puţin aceste lucruri atât de absurd identice între ele, mă culc. Şi căzu pe loc în somnul cel mai egal imaginabil.
(va urma)