James Bosley, Fun, regia de Lorand Maxim & Raul Coldea, dramaturgia de Paula Dunca, cu Lucia Mărneanu, Melania Crişan, Paula Rotar, Eduar Bîndiu
de Ştefan Bolea
Dacă Raskolnikov ar rade-o astăzi pe bătrână, ni s-ar părea mai distractiv? Aceasta este întrebarea pe care şi-o pune James Bosley şi după el regizorul din noua generaţie Claudiu Lorand Maxim (n. 1991). Cu o distribuţie mai mult decât promiţătoare – aş remarca-o în mod special pe Bonnie (Lucia Mărneanu) –, Maxim aduce în prim-plan problema filosofică a răului. Mai este răul o temă mare, mai are el potenţial tragic sau din contră s-a banalizat (după cum argumentează Arendt în cazul lui Eichmann)? Generaţia lui Tolstoi, Dostoievski sau Nietzsche (anii 1880) mai credea în rău. Straniu sau nu, după o poleială postmodernă, după scene aproape comice (în care, pentru a-l parodia pe Karl Marx, piesa începe ca farsă, pentru a se detona în dramă), aflăm că şi generaţia noastră şi-a păstrat intactă credinţa în rău. Aceasta este miza aproape explozivă, în asta constă dinamita piesei, de aceea ultima scenă (cea a crimei, cea propriu-zis a intrigii) este păstrată la capăt. De aceea este tensionată piesa, de aceea „distracţia”(fun) este un sinonim pentru traumă.
Bonnie este un Raskolnikov postmodern, cu o umbră mai mare decât modelul originar, pentru că trebuie să crească în ochii partenerei sale, misandra Hillary (jucată incitant, agresiv şi credibil de Melania Crişan), care o ajută pe prietena sa să treacă peste „preconcepţiile” normalităţii şi să îmbrăţişeze cu o doză sănătoasă de absurd echivalenţa „disctracţie” = „esenţa existenţei”. Dar distracţie înseamnă şi distragere, ne învaţă Pascal, aşa că uralele celor două psihopate nu fac decât să dezvelească rânjetul lui Ianus bifrons, atunci când acesta îşi întoarce faţa. Da, răul este banal, comic, farseur, a trecut mai mult de un secol de la apocalipsa lui Lautréamont şi de la suprarealismul ubuesc al lui Jarry, dar încă are doza sa de puritate şi ne poate arde.
Dacă Bonnie şi Hillary ţi-ar înjunghia ca pe o vită bunica, ai mai râde? Tocmai aceasta este o reuşită a a lui Maxim (şi a lui Bosley): deghizarea dramei (tragediei?) în comedie. Ştim însă de la Ionesco: comicul este mai lipsit de speranţă ca tragicul. O piesă de o profunzime neaşteptată, care ar merita să fie rejucată pe o scenă mai mare. Mai mult, o piesă care aminteşte de abilităţi filosofice ale regizorului (care este înscris şi la Facultatea de Filosofie), pentru că pare creionată pe problema anormalităţii, evidenţiată de Foucault. Să fii normal este plicticos – dar cât de anormali este permis să fim fără a atenta la libertatea/ siguranţa celor din jur? Probabil noţiunea de libertate anomică trebuie temperată de dictonul existenţialist al responsabilităţii. Există oameni ca Bonnie şi Hillary care nu au această cenzură, oameni ca Early Grayce din Kalifornia (1993, r. Dominic Sena), care nu se gândesc înainte de a-ţi arunca moneda în cap de pe Empire State Building.