Muştar de echinacea

de Silviu Dachin
click here for the English version

Întâmplările, fie ele mari sau mici, ne ajung pe fiecare din noi în zile obişnuite. Nu ai cum să îţi programezi ieşirea din comun. Zilele neobişnuite sunt daruri şi trebuie să fie ciudat să îţi faci singur daruri.

 

Pe el l-am văzut încă de la intrarea în cimitir. Probabil era detaliul care se înscrie uşor pe lista mea de mirări. „Ce să caute un om de cel puţin 80 de ani în cimitir? Și încă viu…” Era atent la fiecare mişcare, orice gest normal trezea în el preocuparea, interesul, zâmbea, gata să izbucnească în râs la fiecare vorbă a trecătorilor. M-am aşezat pe o bancă şi am continuat să-l urmăresc. Era omul meu pentru ziua aceea. Poate că el e filosoful, omul care înghiţise la viaţa lui toate lucrările alea uriaşe care îmi stârnesc mie greaţa şi durerea de cap prin prea puţina înţelepciune întinsă degeaba pe pagini mâzgălite.  Poate era poetul dispărut din viaţa publică din cauza vreunei uneltiri şi acum era timpul să îi facem dreptate! Clar că locuieşte în casa aia dărăpănată, cu mii de cărţi valoroase aruncate neglijent pe podea, cu pisica aia bătrână şi urâcioasă, pe care de dragul lui o să o simpatizez sincer. Apoi viitorul! Omul va fi repus în locul pe care îl merită, iar eu dispar undeva în mulţime, fericit de fericirea lui… Acum nu-mi rămâne decât să îi devin simpatic, să îi intru în minte şi să scormonesc acolo, să iau esenţa fără prea multă muncă. La urma urmei aparţin generaţiei mele: „câştig  mare, fără timp pierdut şi multă transpiraţie!”. Haida de! Parcă nu m-am ameţit demult cu aşa poveste!

Bătrânul se aşezase de câteva minute lângă mine. Știam că mă studiază cu privirea aia albastră şi mirată care  în egală măsură poate să distreze sau să enerveze grozav.

– Ce ar putea căuta aici un om tânăr, cum eşti dumneata?

– Știu eu, plictiseală?

– Da, greu de trăit în toamnă fără plictiseală. Credeam că şi dumneata ai venit pentru înmormântare.

„O fi fost vreo înmormântare… importantă”, gândesc eu.

– S-a dus şi profesorul, continuă el. Și doar nu avea cine ştie ce vârstă. Oamenii ca el ar trebui să trăiască cel puţin o sută de ani. Da’ uite că el a murit şi eu trăiesc.

– Nu poate fi prea rău că trăiţi… mă apucă pe mine cheful de gândit cu voce tare.

– L-am cunoscut de când era copil. Îi pot înşira toate năzdrăvăniile. Nu am uitat nimic. Îmi aduc aminte când tocmai terminase facultatea şi a venit să mă scoată în oraş la o bere. De acum era deja bărbat. Eu ieşeam rar din casă, dar cum să-l refuz?! Am mers împreună la o cafenea ce tocmai s-a deschis în oras, undeva în centru. Bucuria prilejuită de evenimentul absolvirii era amplificată de cea a unui timp plin pe care îl vom putea petrece împreună. Doar că în decor nu s-a integrat nicidecum figura celui care venise să ia comanda. S-a aşezat în poziţie de drepţi, atingând masa cu pantalonii săi verzi şi fără a scoate un cuvânt aştepta comanda. Creionul ascuţit la mare artă îşi odihnea vârful pe foaia de hârtie. Toate astea ne-au stârnit un haz care nu avea să sfârşească prea bine. „Un pahar mare cu apă de mare”, încep eu. „Albastru, dacă se poate”, continuă profesorul. „Două paie… Ne ajung două?” „Mai bine luăm un balot! Nu cred să coste foarte mult, zise el. Cât e bucata?” Contrar aşteptărilor omul nostru scria de zor pe hârtia de un alb strălucitor. Fără a lua în serios întrebarea tânărului meu prieten. „Mai doriţi altceva?” „Un baton de ghimbir”, am continuat eu jocul. „Și neapărat muştar!”, continuă distrat profesorul. „De echinacea…”, am completat eu. „Lapte praf nu vrei? Sigur au dintr-ăla scump, la fel de scump ca bebeluşul vecinei de la unu.”„Aha, ăla care scoate limba când vede vrăbiuţe! Ce simpatic…”„Mai doriţi altceva?”, continuă omul cu comanda, fără a schiţa vreun gest. „Nu, cred că ajunge. Se pot face şi rezervări aici?” Fără să răspundă la întrebare, individul a dispărut în spatele unei perdele verzi. Am râs o vreme de toată întâmplarea, curioşi de ceea ce va urma. După vreo cinci minute, o doamnă, în aceeaşi „impecabilă” ţinută se întoarce aducând două beri nedesfăcute, o portocală tăiată în patru şi două scobitori. Le-a aşezat cu grijă pe mijlocul mesei, apoi a aranjat în faţa noastră două şerveţele. Fără vreun cuvânt se întoarse şi plecă. Am continuat partida de râs, dintr-odată însă profesorul s-a oprit zicând: „Stai! Ce scrie pe şerveţelul tău?” „Wow!”, strig eu. Puse cap la cap, iată ce puteai citi pe cele două şerveţele:

„Ieşiţi singuri sau vă scot eu?

Ha, ha, ha!

Dacă nu aţi plecat încă, citiţi cu atenţie sporită:

BINE AŢI VENIT!

la cafeneaua „Mama noastră, Nebunia”

Ha, ha, ha!”

– Te întrebi dacă l-am căutat pe şeful cafenelei? Nu, dintr-odată totul devenise sinistru… Am lăsat totul pe masă şi am dispărut. Nu ne-am mai întors niciodată acolo.

Poate că ar fi trebuit să râd de întâmplarea povestită. Ceea ce exprima chipului bătrânului m-a oprit. Continuă încet, aproape în şoaptă:

– S-a dus şi profesorul… Era încă tânăr.

Pe aleea cimitirului a apărut un bărbat îmbrăcat neglijent. „Vreunul din cei ce sapă gropi prin cimitir”, am gândit eu. S-a oprit în dreptul nostru şi după ce m-a salutat scurt, i s-a adresat bătrânului:

– Au îngropat-o şi pe asta! Hai să mergem la cantină, la Riţa. Acolo o aranjat Valentina cu pomana. Ne dă şi nouă ceva pentru acasă, că de nu eram noi era singură la înmormântare la mă-sa. Hai!

Bătrânul s-a ridicat greoi şi a pornit spre poarta cimitirului. După câţiva paşi, ca şi când şi-a adus aminte de mine s-a întors zâmbind:

– Vezi, asta-i viaţa! Oricând poţi îngropa pe oricine. Să ai numa’ cui să-i povesteşti viaţa răposatului! Săracu’ profesor… adăugă el râzând.