Isabelle Constantin
Motto: “Să-i amintiţi, vă rog frumos, adresa mea când vă-ntâlniţi cu… dricul.”
Un dric şi o Dacie, parcate una lângă alta la porţile posesorilor lor, stau la o canistră de benzină de vorbă, ca tot omul, cu amintiri din tinereţea lor. Azi nimeni nu moare şi nimeni nu pleacă de acasă.
– Bă, dricule! deschide Dacia conversaţia. Ia zi-mi tu, bă, că tu eşti mai versat, mai umblat, ai număr străin, pe unde ai umblat la viaţa ta?
– Heheee, da’ pe unde n-am umblat… Am fost în atâtea locuri şi atâţia m-au tras de volan, da’, pe cinstea mea! Nicăieri nu mi-a plăcut ca aici, în România. Chiar am simţit că aici mi-am împlinit cu adevărat menirea de dric.
– Da’ ce, morţii nu sunt peste tot la fel? Sunt… morţi!
– Morţii or fi, da’ ăia vii din jurul lor, nu.
– Şi totuşi… drumurile de-aici… eu am fost până la bulgari doar, da’ parcă tot acolo mi-a plăcut mai mult şi, vorba aia, m-am născut în fabrică-n România! Sunt mândria naţională şi nici măcar mie nu-mi mai place aici…
Dricul se uită urât cu farurile la Dacie şi-i zice:
– D-aia, bă, că eşti d-aici, nu ştii să apreciezi ce-i aici, că doar ce-i aici cunoşti.
Dacia se simte proastă şi cere explicaţii:
– Zi-mi, atunci, ce-ţi place ţie aşa mult la români, de zici că-s aşa interesanţi ei.
– Îmi place aşa mult aici că am ajuns să reneg că am existat până m-a cumpărat românul ăsta prin relaţiile lui dubioase şi gata să facă bani – când l-am simţit cum îmi privea caroseria, am reuşit să-l încadrez într-o clipită în tipologia avarului. Şi ce alt mod uşor de a face bani mulţi decât a-i lua de la cei deja morţi. Doar n-o să laşi mortu’ să se împută în casă (bineînţeles, dacă eşti vreun necrofil, mirosul s-ar putea să fie, de fapt, unul afrodisiac, presupun), e nevoie de o maşină care să-l transporte până la cimitir.
– Brrr! Mereu mă cuprind fiori pe acceleraţie când trec pe lângă cimitir! Urât loc, chiar îmi pare rău pentru tine că trebuie să intri atât de des în el! îl compătimeşte Dacia pe dric.
– Că veni vorba de cimitire, eu sincer nu le înţeleg, atâta organizare pentru un mort, zău, e mort, ce rost mai are, chestii creştine, Dumnezeu ştie, zău, chiar el, adică nu ştiu cine e Dumnezeu, da’ l-am auzit în înjurături la români deseori că are treabă cu mamele. Tu ştii cine e Dumnezeu?
– Pfff, cum să-ţi zic eu ţie… Dumnezeu au toţi oamenii, ştii, nu numai românii, adică ei cred că Dumnezeu e fabrica din care au ieşit.
– A, da, are sens, cred, nu ştiu, or veni şi ei de undeva, da’ nu l-au văzut pe Dumnezeu, eu fabrica mi-am văzut-o.
– Că veni vorba de înjurături, care-i faza, frate, cu înjuratul de morţi? Adică, săracii, sunt morţi, de ce să te mai deranjeze că se ia cineva de ei?
– Nu ştiu, chiar mă gândesc când car pe câte unul, cât va fi, săracul, înjurat după moartea sa. Mai mult ca-n timpul vieţii. Revenind la fascinaţia mea pentru România. Prima dată am fost total dezamăgit, într-adevăr, de drumuri. Adică, să-mi fie cu iertare, da’ au ăştia nişte gropi de mi-e şi frică să merg (când cad în groapă mă gândesc la expresia românească “eşti prost de dai în gropi” şi mă gândesc că poate-s prost). Am ajuns şi aici, într-un orăşel mic, prin văi, uitat de lume…
– Bine că ai venit după ce au asfaltat, dacă mă vedeai cum eram înainte de asfaltare, din albă, neagră tuci mereu!
– Dar, vezi tu, românii sunt cei care m-au făcut să ignor greutăţile pe care le am din punct de vedere al traficului şi al condiţiilor de transportare. Ştii bine, când am venit în vecinătate, toţi oamenii veneau să mă vadă şi mă mângâiau, ai văzut ce fascinaţi erau!
– Şi eu, o Dacie amărâtă şi bătrână, cât te mai invidiam…
– Am învăţat repede toate obiceiurile pe care le au românii la o înmormântare, ce de colive am văzut, de ce cruci, ce de prosoape, ce de bani aruncaţi, ce să mai, dificil şi cu ritualurile astea. Şi nu-ţi mai zic câte femei au leşinat în spatele meu, plângând după răposatul. Am cărat şi mirese la mine-n spate – da, da, mirese! Fete de-au murit tinere şi nemăritate, aşa se face, la înmormântare le îmbracă în mireasă…
– Eee, am cărat şi eu o mireasă la viaţa mea, mi-au agăţat baloane pe capotă la nunta lor posesorii mei, eram cea mai super accesorizată Dacie a vremurilor acelea… Acum sunt Daciile astea rebele cumpărate de tinerei de au flăcări şi drăcii pe ele!
Dricul ia o gură de benzină şi îşi continuă meditaţia:
– Cred că orice dric ar trebui să fie condus o perioadă prin România, e antrenamentul perfect. Românii pot fi atât de morbizi, încât e aproape amuzant. În primul rând, ei se înjură de morţi, cum vorbeam noi mai devreme. N-am mai auzit nicio naţie să facă aşa ceva. E evident că au o înclinaţie spre macabru. Moartea sau drumul spre ea, mai bine zis, sunt a doua lor natură, pentru ei a muri e mai important decât a trăi. Apoi, sunt vicioşi, pe cinstea mea! Toate viciile le-am văzut. Posesorul meu fumează ca un drac în mine, cât car un mort deja a fumat pachetu-ntreg. Ca să nu mai zic câte sticle de alcool îmi tot bagă-n portbagaj! M-a şi condus în timp ce era beat, când sufla în volanul meu, mi-era frică să nu mă-mbăt şi eu… Şi nu se lasă, ştie că ăia din spate mor mulţi de vicioşi, da’ nu se lasă.
– Pe un scaun de-al meu, posesorul meu a vărsat o sticlă de vin odată – pot să jur că l-am simţit cum m-a gâdilat cu limba când a sorbit din lacul de vin!
– Ca să nu-ţi mai zic… că mi-e şi ruşine…
– Hai, zi, acuma! Ia o gură de benzină şi spune-mi! insistă Dacia.
Dricul respectă ordinul partenerei de conversaţiei şi începe povestea:
– Odată… Posesorul meu, tot aşa, beat. Striga el ceva de genu’: “Iară beau, iară petrec”. Eh. S-a combinat cu o tipană, cam urâtă îţi spun drept. Şi…
– Şiiiiiii?
– Sunt onest precum kilometrajul meu când îţi spun că a făcut sex cu ea la mine-n spate. Haaai, că mai înţeleg, mai faci sex printr-o altă maşină, da’ în dric?! Unde stă mortul, tu să vrei să faci amor?
– Poate-i murea şi lui…
– Ce vorbe-s astea! Taci din gură!
Dacia chicoteşte.
– Nu-mi venea a crede. Îmi venea să claxonez, numai să nu mai aud nimic. Atât de vulgar! Şi m-a condus şi până la aia acasă s-o ducă, după ce şi-a făcut plăcerea!
– Da, chiar morbid…
– Şi pentru că sunt o maşină cu scop funerar, îmi place tot ce e morbid. În concluzie, românii îmi plac pentru că sunt morbizi şi pentru că îmi alimentează nevoia de a simţi mirosul morţii, al disperării şi al lipsei speranţei.
Maşinile tac. Dacia îşi aminteşte:
– Aş vrea să fiu aprovizionată cu vin cândva. Sunt curioasă cum e.
– Da, am văzut că e la modă la înmormântări, dacă fac rost, îţi dau şi ţie.
Fiecare mai ia câteva guri de benzină, dar ploaia îi întrerupe din băuta lor nebunească şi îi trimite în garaj la culcare.
– Ştii ce ar fi amuzant? încheie Dacia conversaţia.
– Ce?
– S-asculte posesorul tău în timp ce te conduce “Drumurile noastre poate se vor întâlni vreodată”.