Giardinieri

de Radu Părpăuţă
click here for the English version

Firenze. Via Giambologna – o stradă liniştită şi umbroasă, cu ville cochete, multicolore. Dinspre capătul în pantă al străzii vin trei bărbaţi în pas agale: doi au cam cincizeci de ani, al treilea nici treizeci. Toţi sînt îmbrăcaţi în nişte combinezoane albastre, iar pe spatele lor scrie mare, cu litere albe: GIARDINIERI. Cel tînăr împinge alene pe mijlocul străzii un tomberon mobil de plastic: mic, alb-albastru, cu tot felul de roţi şi rotiţe – parcă e de jucărie.    Din urmă înoată prin aerul torid ceilalţi doi, care discută tot aşa, în ritmul lui “ho, că nu dau năvală tătarii!” Sînt români. Nea Vasile, un moldovean din Murgenii Vasluiului, îşi continuă povestea:

– Şi tataia îmi zicea de bunelu’, că avea o pereche de cai roibi: mari, frumoşi. Tare se mai făloşe cu ei! Şi cînd o venit ruşii, ştii, cînd s-o rupt frontu’, intră o rusoaică în ogradă la noi şi se duce drept în grajd, la cai. Scoate afară caii şi dă să plece cu ei. Da’ bunelu’ îi iese înainte cu furca: “Niet! Niet!” face bunelu’. Rusoaica era pe cal, cu un căciuloi de ceala buhos în cap, şi ţine frîul cu mîna dreaptă, că stînga o ave tăiată  mai sus de cot. Atunci ea lasă frîul din mînă şi scoate pistolul de la brîu: poc! poc! trage de cîteva ori în aer. Şi-l împinge pe bunelu’ cu calul. Tataia, avea vro cinşpe ani pe-atunci, sare la bunelu’ şi-l trage înapoi: “Eşti nebun, tataie, vrei că te-mpuşte?!” Pe urmă o venit şi comandantul lor: “Lena, Lena” striga la ea şi-i ordona nu ştiu ce. Rusoica s-o-ntors şi-o plecat, da’ tot o luat caii lu’ bunelu’. Şi zicea lumea prin sat că ea era nervoasă, fiindcă îi omorîse nemţii pe omu’ cu care se iubea ea…

O vreme merg în tăcere. Apoi tot nea Vasile, care pare că e şeful, îi zice celui din faţă cu tomberonul:

– Aici, Fane. Scoate marfa! Fane se opreşte, deschide tomberonul şi scoate un sac murdar de rafie. Din sac trage afară o pisică cenuşie moartă.

– Uite colo! zice nea Vasile şi îi arată lui Fane înspre o vilă somptuoasă din terra cotta, înecată în verdeaţă. În curte se plimba agitat un cîine cu botul ridat, lăsat în jos într-o expresie de perplexitate. Fane apucă pisica de coadă şi, cumpănindu-se pe picioare, o aruncă peste garduţul din sîrmă oţelită drept sub botul cîinelui. Perplexitatea de pe chipul cîinelui se face şi mai mare. Miroase leşul pisicii şi începe să latre cu spume. Cei trei bărbaţi îşi aprind ţigările şi se trag mai la umbră.

După vreo zece minute de lătrături furibunde, iese afară o femeie grasă, care nu duce lipsă de fălci şi de guşă, cu un turban mov, cît un turn. Se aud o vreme tropăieli, forfoteli, exclamaţii. Apoi femeia îi vede pe “giardinieri”, care stau la o parte, dar nu atît de “la o parte”, ca să nu fie văzuţi.

– Giardinieri! Giardinieri! Aiuto! Aiuto! şi le face semn să vină. Nea Panait, un tip de pe la Brăila, cu mustaţa subţire, de pişicher, zice pe dată:

– Si, signora, vengo subito.

– Aiutăm, aiutăm, zice şi nea Vasile într-o italo-română sui-generis. În curte femeia, cu ochii umezi şi expresia plină de milă a unor pietre ude, le arată pisica:

– Ecco! Un gatto!.

– No problem, seniora, no problem. Subito! zice nea Panait şi face gesturi largi de liniştire.

Iau pisica, o bagă în sacul de rafie pe care-l aruncă în tomberon, mătură tacticos curtea, care, dealtminteri, nici nu avea nevoie să fie măturată, îndreaptă nişte pergole şi un vaso da fiori din piatră, în stil moresco.

După vreun sfert de ceas nea Panaite bate în uşa metalică:

– Ho finito, seniora.

– Grazie, molto grazie! Da dove siete?

– Romania, seniora.

– A, romeni, molto gentili romeni, zice femeia, clătinînd aprobator turnul mov.

– Grazie, seniora.

– Subito, zice femeia şi dispare în casă. Se aud mobile trîntite, sertare trase. Pe urmă femeia apare cu nişte bani în mînă.

– O, no, no, no, seniora.

– Spiccioli, spiccioli, se justifică femeia, adică mărunţiş, şi îndeasă banii în mîna lui Panait.

– Mille grazie, seniora.

Apoi cei trei se depărtează încet. Panait numără banii şi îi împarte la toţi. După cei trei se ia cîinele cu botul ridat şi cu ochi umezi, ca şi ai stăpînei lui. Se învîrte în jurul tomberonului, miroase şi scheaună.

– Ia uite, ‘ăi – zice Vasile – parcă-i cîne poliţist. Şi-l loveşte cu piciorul în coaste, dar nu prea tare. Cîinele aproape că nu se mişcă: pare că nu ştie ce-nseamnă s-o ia pe cocoaşă.

– Fane! zice scurt Vasile, făcînd semn cu ochii înspre cîine. Fane apucă o mătură, pe care tocmai o agăţase cu nişte cheutori de tomberon, şi-i trînteşte una cîinelui drept pe spinare: îndesat, hîcîit, ciobăneşte. “Schelălau, schelălau, schelălau” se vaită cîinele ca o cotarlă oarecare şi o zbugheşte cu coada între picioare. Pesemne că a simţit prima oară pe… blana lui distanţa enormă care separă Firenze de Ferentari.

– Du-te şi te plînge la madam Bardot, zice Panait din urma cîinelui.

– Şi să ne trimită cîte-un otograf, completează Vasile.

Pe urmă Panait porneşte iarăşi o poveste despre cai:

– Erau la noi la Corbu doi: unu’ nea Ion şi unu’ Ilarion. Şi al naibii le plăceau caii la amîndoi. Cînd se întîlneau, erau buni prieteni, vorbeau numai de cai. Se luau la întrecere, care ştie mai multe de cai. Cînd ieşea primul Ion, cînd Ilarion. Tot voiau să se dovedească unul pe altul. Aşa  s-au întrecut toată viaţa. După aceea Ion s-a îmbolnăvit şi era pe patul morţii. Îl cheamă pe Ilarion la el şi îi zice: “Măi, Ilarioane, eu am să mor. Tu mi-ai fost prietenul meu cel mai bun, aşa că am rugăminte la tine. Cînd mor, să mă puneţi jos în curtea bisericii şi să sari de trei ori cu calul peste mine”. Bineee! Moare nea Ion. La înmormîntare au pus sicriul jos în curte şi nenea Ilarion a venit pregătit cu caii să sară peste Ion. Dă încoace, dă încolo, bate caii – nu voiau caii să sară. Lumea a început să rîdă…

– Ştiu – îl întrerupe nea Vasile – calul nu sare niciodată peste mort. Aşa că nen-tu Ilarion s-o făcut de rîs. Apoi Vasile continuă preocupat:

– Azi mai încercăm o dată. Mîine pornim mai dimineaţă, pe la opt. Şi, Fane, să faci rost de-o mîţă nouă, că asta o-nceput să pută. Ai înţeles?

– ‘les,  face Fane.

Cei trei se îndepărtează. Pe cerul amurgului se profilează, compactă şi sumbră, capodopera lui Bruneleschi – Santa Maria del Fiore, cu vestita ei cupolă, despre care Stendhal a zis că îl lasă pradă nebuniei ca în preajma unei femei iubite. Dar giardinierii nu o bagă în seamă. Iar de Bruneleschi nici n-au auzit.