Teatru, manele, Dan Negru, Eurovision şi unde să ne mai ascundem când arta vine peste noi

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

Două “surse de inspiraţie” au născut reflecţiile pe care le veţi citi în continuare: afirmaţia unor tineri scriitori în devenire conform căreia arta postmodernă şi poezia în special reprezintă o “târâre în noroi” a adevăratei muze, că ea este o bătaie de joc sinistră faţă de Adevărata Artă şi afirmaţia – e drept, în alt context, demnă de a fi complet ignorată – a unui prezentator tv-măscărici, Dan Negru, care a susţinut că preferă să asculte manele în loc să meargă la teatru să vadă cum actorii şi regizorii îşi bat joc de piesele clasice, obligând spectatorul să îngurgiteze înjurături şi scene scandaloase precum cea în care Romeo şi Julieta (clasicii Romeo şi Julieta!) fac schimb de sms-uri.

Mi s-a părut evident că ambele concepţii asupra a ceea ce înseamnă arta (post)modernă au la bază, pe lângă o clară neînţelegere şi lipsă de empatie, aceeaşi teamă de a accepta faptul că exprimarea artistică este vie, că arta trăieşte şi se schimbă odată cu oamenii, că arta este, în definitiv, despre oameni şi despre imperfecţiunile lor. Personajele de mai sus pretind în fapt ca arta să rămână doar un mijloc de divertisment, la fel ca filmele proaste cu monştri de pe o planetă fictivă care nu te ating cu nimic, pentru că ştii încă de la început că sunt simple invenţii. Vor ca Hamlet şi Romeo şi Julieta să rămână valabile numai pentru epoca lui Shakespeare, ca nu cumva capacitatea noastră empatică să fie, doamne fereşte, solicitată şi, dintr-o inofensivă excursie la teatru în care vrem să ne relaxăm şi să fim văzuţi frecventând lumea bună, eventual şi fotografiaţi, să ne trezim că suntem aruncaţi într-un vârtej la care chiar trebuie să luăm parte. Dintr-un simplu spectator cu mintea preocupată nu de ceea ce se întâmplă pe scenă, ci de dificila alegere a supermarketului unde îţi vei face cumpărăturile la sfârşit de săptămână, să te trezeşti întrebându-te cum a eşuat ultima ta relaţie amoroasă sau de ce nu poţi comunica satisfăcător cu cei din jur. Unde mai pui că unele piese actuale chiar cer expres participarea spectatorului – cu adevărat revoltător, nu?

Se întreabă în continuare Dan Negru, deloc retoric, pe blogul lui: oare de ce adaptările moderne ale pieselor clasice au parte de atât de puţini spectatori şi nu ar fi mai bine să le boicotăm? Fireşte că au puţini spectatori. Prezentatorul tv aici inculpat nu este deloc un caz aparte în România – un procentaj foarte mare gândeşte aşa. În plus, categoria “culturală” din care face parte acesta este deopotrivă snoabă şi temătoare de nou. Snobismul poate fi uşor reperat: cei care merg la teatru pentru că “aşa dă bine” vor alege întotdeauna piese cu un anumit renume. Tot personajul nostru se oripilează la auzul unei piese de teatru care se intitulează Monoloagele vaginului… fireşte, deci, că asemenea personaje nu ar merge la o piesă cu un aşa titlu – ar putea periclita însuşi statutul de “aşa dă bine” al mersului la teatru. Nu, mai degrabă vor alege o piesă care se cheamă Hamlet sau Romeo şi Julieta sau Suflete moarte. Cum ar putea să scrie pe blog o mini-cronică (în şapte rânduri, din care şase jumate despre cum au găsit locurile în sală şi despre ce au mâncat în pauză) la o piesă cu un astfel de titlu ruşinos?

Că se teme de nou şi de experimente, deja nu prea mai este o caracteristică doar a unor personaje ci cam tinde să devină o trăsătură a romanului în general – este suficient să ne uităm la rezultatele preselecţiei pentru Eurovision din ultimii ani ca să ne dăm seama. În timp ce în Norvegia sau Suedia în finală ajung formaţii de black metal melodic sau rock progresiv, românii merg în continuare pe mâna Luminiţei Anghel sau de curând manelizatei mainstreamizatei Paula Seling. Să nu mai vorbim de melodiile pe care 95 la sută dintre români şi le pun ca sonerie la telefonul mobil, dintre care nu lipsesc niciodată Inna şi Akcent… dar aici deja este o discuţie mai lungă şi urât mirositoare.

Vizibil afectat de statul prea mult cu privirea în sânii Mamei-Natură, Dan Negru merge însă şi mai departe, întrebându-se: “Cu tot respectul dar ce diferenţă e între agramatismul lui Guţă şi înjurăturile din teatrul modern românesc? Dacă e să mă întrebaţi, prefer maneaua lui Guţă”. Tipic pentru un spectator care nici măcar nu se oboseşte să îşi pună întrebarea de ce au ajuns înjurăturile acolo, dacă oare nu cumva au vreun scop care lui îi scapă. Nu, fireşte, actorii şi regizorii sunt cu toţii nişte deviaţi sexual iar piesele au devenit un complot diabolic împotriva oamenilor cumsecade, cu frică de dumnezeu.

Să-l părăsim însă o clipă pe Dan Negru şi să ne îndreptăm atenţia asupra acuzaţiilor pe care le primeşte poezia contemporană. “Vrem ca poezia să vorbească despre lucruri frumoase”, spun, în mare, toţi cei care dezavuează creaţiile contemporane în acest domeniu artistic. “Este o adevărată jignire ca poezia să vorbească despre defecaţie sau masturbare”, spune un viitor om de litere, actualmente student. Jignire însă faţă de cine? Faţă de poeţii “clasici”, faţă de cititor? Nu se ştie. Un lucru este însă evident: ofuscarea acestora faţă de poezia contemporană vine din aceeaşi frică, deloc conştientizată, şi deci cu atât mai puţin asumată, pe care o are Dan Negru şi cei asemeni lui faţă de experimentul care l-ar putea absorbi în chiar esenţa actului artistic. Frica de a empatiza şi frica de familiar. Respectivii nu vor ca arta să le vorbească despre propriile angoase – şi-o doresc impersonală, cît mai intangibilă, separată radical de cei despre care se presupune că ar trebui să o asimileze şi mai ales inofensivă, comodă. Nu vor să citească despre defecare şi masturbare, pentru că intră deja pe un teritoriu mult prea familiar şi în consecinţă primejdios, cel al vieţii de zi cu zi. Romeo şi Julieta să rămână în lumea lui Shakespeare, noi doar să ne amuzăm pe seama lor. În plus, cărările bătătorite sunt mai sigure – de ce să ne asumăm riscuri inutile? Ce e valabil în teatru e valabil şi în poezie: nu te poţi lăuda că ai citit poeme despre masturbare – rişti să te compromiţi, în timp ce cu un nume clasic şi sonor mergi la sigur şi vei impresiona pe cineva, într-un final.

Nu vreau să susţin sub nicio formă că piesele de teatru nu ar trebui puse în scenă şi într-o adaptare cât mai aproape de original, cât mai clasică, pe gustul unui număr mai mare de spectatori. Cred însă că scriitorii adevăraţi nu doar că nu s-ar revolta dacă şi-ar vedea creaţiile adaptate la timpul actual, ci chiar ar fi mândri. Dacă Romeo şi Julieta este la fel de verosimilă şi în varianta în care îndrăgostiţii comunică prin sms-uri şi fac sex de la prima întâlnire, înseamnă că autorul a scris o piesă cu un mesaj ce poate transcende Zeitgeist-ul, care găseşte ecou nu doar în timpul vieţii acestuia, ci şi peste multe generaţii. Asta înseamnă o creaţie vie şi nu cred că există vreun autor care să nu-şi dorească aşa ceva pentru produsul minţii lui.

În concluzie, consumatorul de artă se împarte în două mari categorii: cel “de faţadă”, care doar se face că apreciază şi înţelege, cel căruia îi este frică să stea faţă în faţă cu propriile imperfecţiuni, şi cel care caută în artă tocmai acest lucru. În timp ce primul va trăi permanent cu teamă în apropierea actului artistic – teamă ca acesta să nu-l demaşte, teama că dacă s-ar apropia prea mult de scenă şi-ar putea vedea acolo adevărata faţă, în consecinţă el urmând să fugă şi să se ascundă cât mai eficient din calea adevăratei arte, a artei vii care trăieşte tocmai prin chipurile pe care le reflectă şi pe care, în felul ăsta, le asimilează, se hrăneşte din ele, în timpul ăsta cel de-al doilea va căuta cu voluptate această oglindire pentru că, deşi dureroasă, în clipa în care faţa sa reală îi este oglindită (o faţă umană, deci imperfectă în însăşi esenţa sa), atât arta cât şi el, ca suport al acesteia, ca inspiraţie şi material pentru ea, are loc o explozie transfigurantă după care nici unul nici celălalt nu vor mai fi niciodată la fel, ci mai plini, mai vii şi mai apropiaţi de propria esenţă.