de Anca Bucur
20 decembrie 2009
din lumea cealaltă
am 80 de ani. sunt un călugăr bătrân şi am venit de bunăvoie
pe lumea asta
n-am dezbrăcat
niciodată o femeie
(am cunoscut doar pântecul mamei
în iarna lui ’67 când tuciul îi acoperea faţa
şi porcii începuseră
să-i molfăie rochia) de ceva
vreme
nu mai cred în nimic intru-n pământ
ca-ntr-o crupă de iapă bătrână
ce altceva aş putea face?
despre copilărie v-aş putea spune multe
cum într-o zi tata
m-a învăţat mersul în patru labe
mi-a potcovit inima
mi-a aratat o cărare lungă şi strâmtă
de atunci ceva se petrece cu mine:
car în spate 80 de kg
şi mă simt mai greu cu un om
vouă vă zic, fraţii mei
din lumea cealaltă
am trecut
şi eu printr-o balegă groasă am stat
şi eu
într-un grajd cu oamenii la un loc
ştiu să-mi fâlfâi cioturile când dumnezeu
îmi spune noapte bună!
îmi pun creierul la mezat şi aştept
cine dă mai mult?
cine
cumpără un burduf cu slănină?
14 ianuarie 2010
tocmai acum
la 60 de ani
bărbaţii iţi vorbesc
despre frumuseţe şi faimă
în timp ce tata îşi scoate
ţărâna dintre dinţi
“o să te aştept, eleno
să bem, să dănţuim
să sfârie viermii sub picioare! nici nu-ţi imaginezi
ce chefuri tragem aici
pe-ntuneric!”
ai îmbătrânit, mamă, doar hainele îţi mai lipesc
pielea de oase
asculţi miorlăitul oraşului,
râsul strident al fetelor de 18 ani
şi fiecare claxon
te-apropie de moarte.
tocmai acum, mamă,
am ajuns să te-ntreb
unde se duc urletele
când gura ia locul
unei lopeţi cu pământ?
de câte ori vom mai cădea în genunchi?
cât costă o pungă cu nimic?
viaţa a trecut
prin mine ca un plug mi-amintesc
de ultimul horcăit al bunicului
de-un grup de bocitoare urâte,
de-o ploaie măruntă
eram mică pe atunci. dansam şi chiuiam
aşa cum fac ţiganii la nuntă
lasă, mamă,
omul trebuie
să se ducă fericit
în iad.
21 ianuarie 2010
într-o zi, eleno, vom pleca şi noi spre oraş
destul am trăit
într-o
troacă de lemn zeci de ani ne-am iubit
ca porcii
şi n-a fost nimeni în jur să ne spună
“ohooo, dragii moşului
inimile voastre s-au zbârcit
degeaba vă acoperiţi râturile până şi dumnezeu
v-aude horcăitul”
n-am ştiut,
eleno, ce-nseamnă cumpătarea
viaţa a ţâşnit din noi ca sângele
din gâtlejul bunicului
mai ţii minte?
pe vremea aceea
credeam că moartea
e un personaj din desene animate
un vierme lung care ne-ncalecă limba
dar nu mai e mult, eleno,
până când vom pleca şi noi spre oraşul acela
despre care oamenii spun
că-i moale ca un pateu râncezit
acolo trupurile noastre se vor dospi.