Domnul Mască

de Gina Săndulescu

 
De ce bezna îi naşte pe toți? Şi de ce curge sânge din chipurile lor? Iar râul format apoi din sânge, de ce coboară în iadul mlăştinos? E cineva care stă ascuns foarte dedesubt, cineva care primeşte toate cuvintele noastre. Nu pierde niciunul. El are labirinturi subterane de ordinul miilor, sau poate că numerele nu mai ajung. Dar despre acest cineva nu s-a descoperit nimic care să aibă de-a face cu eternitatea. Vorbesc despre domnul Mască, iar labirinturile lui sunt pline de sertare şi cutii, o drăcească organizare, deşi nu-i sursă de lumină în imensul său templu întortocheat. Noaptea, el devorează toate cuvintele pe care le grăiți, iar ziua face pe poştaşul şi vă aduce înapoi vorbele în formă concretă.

 
De exemplu, un polițist a promis la un moment dat că va comite crimă ori de câte ori legea şi contextul îi vor permite, ca să răzbune moartea fiului său omorât pe cruce de către nişte inamici. Într-o dimineață, polițistul îşi căuta soția prin casă, ca un lunatic, hăituit de nevoia şi dependența de cafea. A căutat afară, înăuntru, peste tot, fără succes. Istovit de somnul care-i conducea mințile, urmare a gândului că nu se va mai cultiva cafea în întreg universul, polițistul s-a întors în dormitor cu dorința de a mai ațipi puțin. A apucat cearceaful său colorat în mod fericit, cu atâtea flori brodate încât nu poți distinge nici picătură de sânge pe el, l-a dat la o parte şi dedesubt se afla soția lui, multiplicată în zeci de bucăți ciopârțite cu îndemânarea unui tăietor de vite. A recunoscut-o doar după culoarea părului şi forma unghiilor. S-a repezit apoi asupra telefonului ca să-şi anunțe colegii de necazul pățit. Îi era frică să rămână sub acelaşi acoperiş, alături de bucățile de carne ale soției sale, mai ales că atunci când le privea, vedea părți din corpul lui. Şi-a închipuit că în cel mai scurt timp cu putință va sfârşi în aceeaşi ipostază. A vrut să iasă din casă, crezând că acesta ar fi un mod de a evita pericolul. Dar uşa era blocată. A forțat-o cu toate obiectele masive găsite la îndemână, iar când în sfârşit s-a deschis, un picior inert s-a strecurat înăuntru. Fixându-şi ochii prin crăpătură, şi-a dat seama că uşa era blocată de cadavre, multe cadavre, dintre cele mai pestrițe, oameni albi, oameni negri, de toate felurile şi culorile, dar la fel de morți. Când au ajuns la destinație, ceilalți polițişti au avut ceva de furcă pentru a înlătura toate leşurile care blocau accesul în locuința nenorocitului.

 

Din punct de vedere judecătoresc, nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest caz. Dar ce ştiu precis, este că poştaşul vorbelor trăieşte. Nici eu nu cred că are atribuții divine, dar bănuiesc că el s-a născut înaintea semizeului făcut din trup şi sânge. A apărut pe lume atunci când cuvântul a devenit armă, încetând să mai fie o unealtă de folos în oglindirea celor de trebuință pentru un individ, adică a emoțiilor, sau a spiritelor care-l influențează. Dar cu siguranță că masca lui va străluci prin viața sa, sub soarele altora, pe o întindere colosală de timp de-acum şi înainte. Ați mai auzit cu toții despre aceste competențe ale cuvintelor; fie că sunt arme defensive, sau arme care pornesc o violență nejustificată, ele rămân la fel de dăunătoare verosimilității. Nu există realitate în afara singularității.

 

Ce s-a mai bucurat poştaşul, zis şi domnul Mască, văzând cât are de lucru. Ele este plătit în figurine şi alte forme de iluzii ale regalității, care devin din ce în ce mai tangibile, pe măsură ce operează cu mai multe cuvinte. Da, domnul Mască a devenit guvernatorul mondial pe timp de noapte, nu există un altul deasupra lui. Mai ales că el ştie unele cuvinte înainte ca tu să le faci auzite. Chiar el cu masca lui a învățat mulți oameni să vorbească. S-a bucurat enorm când a văzut că este nevoie de mai puțin de un secol ca populația lumii să se împătrească.

 

Nu mai există clipe de tăcere pe planeta asta. Oamenii îşi uită propriile cuvinte, iar astfel, guvernatorul îi surprinde neîncetat şi ei se bulversează şi mai mult, încât viețile lor devin o banală desfăşurare de evenimente mecanice. Unde mai pui că domnul Mască a contribuit cu mâna lui la această suprapopulare. Omul s-a fixat din ce în ce mai bine în centrul unui univers necunoscut. Uneori, a bate un cui într-un zid este mult mai stimulativ decât a picta un tablou, pentru că, odată cuiul bătut, poți atârna în el o fotografie proprie, sau orice fel de reprezentare găsită întâmplător, care să se asemene trupului şi sângelui tău. În acest climat strict umanist, omul îşi face zilnic nenumărate declarații de aşa-zisă dragoste, îşi prezintă atâtea omagii prin ceremonii seci, zgomotoase şi profane, încât îl determină pe poştaşul cu mască să aducă un om nou la uşa celui care poartă pseudo-dragoste de sine; şi iar un om nou şi încă unul şi încă altul.

 

Poştaşul i-a învățat şi pe cei din vremurile medievale şi de după să smulgă limbile vrăjitoarelor, construind din această pricină faimoaselor lor instrumente de tortură. El ştia că vrăjitoarele sunt puternice, tocmai pentru că ele făceau din cuvinte fapte, însă oamenii de-atunci erau suficient de analfabeți cât să nu bănuiască prezența de nestăvilit a guvernatorului. Iar acum, câți dintre voi vă gândiți la domnul Mască?

 

Uneori, când îmi amintesc de mine, ştiu că gandurile-mi pot fi ordonate de domnul Mască, după bunul lui plac, într-o oarecare măsură. Sunt câteva cazuri în care impulsurile negative cresc din frica de mine, iar eu le adaug neîncrederea în semenii bipezi. Acestea sunt preluate de guvernatorul care vine apoi cu bicicleta lui ruginită şi îmi aduce mici pachete hidoase cu ură fără rost, decizii împotriva mea şi altele, cu toate încarnate în gândaci purtători de boli. Poate că lucrurile astea se-întâmplă din cauză că îl cunosc pe domnul Mască şi el pe mine, dezvoltându-se astfel o telepatie pe care nici unul dintre noi nu o doreşte.

 

Mai alaltăieri, cineva şi-a spus următoarele lucruri: „Nu mai support să văd oameni fericiți, în timp ce eu nu-mi găsesc locul. Vreau să fiu departe de voi.” Imediat, poştaşul i-a trimis printr-un intermediar fără habar un medicament care să-i calmeze omului orice voință pentru totdeauna. Şi aşa, el va rămâne mereu, un ansamblu neanimat, făcut din țesuturi musculare şi oase. Singura capacitate rămasă este aceea de a imita acțiunile săvârşite de cei din specia sa, altfel nu ar fi în stare nici să respire. Acesta nu este un caz particular, fiindcă în zilele noastre, oamenii fug de voință mai rău ca de boală. Ei preferă orice fel de afecțiune, fizică sau mentală, orice, numai o viziune nu. De aceea, mulți sunt bolnavi, iar ceilalți urmează să se îmbolnăvească. Mai alarmant însă este faptul că şi domnul Mască a înnebunit. Eu l-am întâlnit mai întâi în vis şi abia după aceea, i-am luat urma în realitate. L-am urmărit îndeaproape şi am observat că are o slăbiciune la țipete. De fiecare dată când urli, ține cont că peste câteva ceasuri vei primi de la domnul Mască colete cu multe dintre lucrurile aparent moarte de care el vrea să scape. Se-ntâmplă ca unele dintre cuvinte să moară şi să putrezească, creând în contact cu atmosfera pământească o substanță otrăvitoare. Cel care intră în contact cu ea devine letargic poate până la sfârşitul timpului, iar dacă luptă din răsputeri poate ieşi din comă, dar unele dintre simțurile sale rămân etern pierdute.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #41 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.