Păpușile

[fragment]

de Cristina Nemerovschi

Zilele trecute mi-am amintit o fază super haioasă, care s-a petrecut devreme în relația noastră, la câteva luni după ce ne-am cunoscut. Eram cu Luna într-un club, dansam și se sărutam. Probabil că ne sărutasem cam mult și cam explicit, pentru că devenisem, în jumătate de oră, punctul de interes al serii. Cam toți veneau să ne ofere o băutură, să ne spună ceva, câțiva se arătaseră impresionați de curajul nostru de a ne exprima în public – printre oamenii ăștia apăruse și o piți involuntar amuzantă, care ne-a spus că lucrează la radio și că vrea să ne ia un interviu despre cum e să fii lesbiană, interviu pe care să-l înregistreze cu telefonul mobil. Luna i-a dat cele mai bestiale răspunsuri.

– Salut, fetelor!!! Ei, cum este, vă distrați, hi,hi?

  • Așa și-așa, a zis Luna.
  • Mă bucur că vă distrați așa tare! E ceva firesc pentru vârsta voastră, hi, hi! Spuneți, vă rog, pentru ascultătorii noștri, dacă este greu să fii lesbiană.
  • Nu cred că este prea greu, a răspuns Luna, în timp ce se conversa cu un tip apărut lângă noi, care ne adusese niște cocktailuri albastre, cu gust de nucă de cocos.
  • Ție și prietenei tale vi se întâmplă ca oamenii să vă reproșeze pe stradă că sunteți lesbiene, hi, hi? Se uită ciudat la voi?
  • Uneori se uită, dar cred că este din cauza părului nostru, mai degrabă, a zis Luna.
  • Sau a bocancilor, am completat eu.
  • Sau a urechilor de animal pe care le purtăm pe cap. “Hi, hi”, a mai zis
  • Hi, hi, hi, hi, am înțeles! Sunteți două lesbiene nonconformiste! Bravo, fetelor, hi, hi!

Interviul luase o pauză acolo, fiindcă începuse Diane de la Therapy? și noi ne pusesem pe dans, iar dansul probabil plăcea oamenilor din jur, care îi ceruseră pițipoancei să mai aștepte și să nu ne deranjeze.

După ce s-a terminat, a venit la noi grăbită, toc-toc-toc.

  • Vai, fetelor! Ce genial ați dansat, hi, hi! Ia spuneți-ne, dansați des în felul ăsta? Ieșiți în cluburi și dansați în fiecare seară?
  • Nu, doar când tragem pe nas, a zis Luna, în timp ce discuta cu DJ-ul, care venise s-o întrebe ce piese să mai pună, fiindcă voia să-i dedice ei seara.
  • Trageți pe nas, hi, hi, hi, hi, hi, vai, fetelor, sunteți așa amuzante, hi, hi, hi! Și, mai vreau să vă pun, hi, hi, o întrebare! După asta vă las în pace, promit, hi, hi. Credeți că este greu să fii homosexual sau lesbiană în România, datorită opiniei publice?
  • Cred că este greu să fii aproape orice în România.
  • Mai puțin manelist, am completat eu.
  • Sau Elena Udrea, a zis Luna.
  • Elena Udrea, vaaaai, hi, hi, hi, fetelor, să știți că a fost o adevărată plăcere să stau de vorbă cu voi, sunteți minunate! Vă urez, vă urez…. ce-și urează lesbienele între ele?
  • Domnul fie cu tine!, a zis Luna, iar eu m-am ținut de un tip, ca să nu pic pe jos de râs – expresia pițipoancei era imposibil de descris.
  • A, ce frumos, hi, hi. Înseamnă că toate sunt credincioase!, a concluzionat ea.
  • Sunt, sunt, a confirmat Luna.
  • Tare frumos, așa mă bucur! Uneori, doar credința în Dumnezeu te poate ajuta să ții drumul drept în viață, zisese piți, dintr-odată mai puțin chicotitoare și mai mult reflexivă. Fetelor, nu plecați, dați-mi adresele voastre de mail să vă trimit interviul când e gata! Fetelor, hi, hi, veniți înapoi, unde vă duceți, stați așa…

Dar deja ne găsisem o parte din gașcă și plecasem spre un alt club, unde party-ul era mai wild, fiindcă seara începuse bine și ne amuzasem pe cinste.

La început, când mă gândeam la Luna în absența ei, o asemănam cu un val uriaș de apă neagră. O mare nervoasă, iritată, care aruncă spre mal valuri spumoase, întunecate – o mare pe timp de furtună care, capricioasă, răstoarnă toate vapoarele și îneacă marinarii, fără să-i pese câtuși de puțin de poveștile pe care fiecare om le poartă cu el. Marea care se întoarce cu fundul în sus, dezvelind abisuri negre de nisip care există acolo de milioane de ani. Oare ce i-aș spune unui fir de nisip care există de când e lumea? Cum ai putea tu, un om, un obiect atât de finit, să-i împărtășești nisipului ceva ce el să nu fi aflat încă? Luna era nisipul ăla veșnic, înspăimântător, indescifrabil. Era și toate apele lumii, atunci când sunt disperate, în prag de seară și de furtună. Luna, rece și neagră, aruncând brațe moi spre tine, chemându-te să mori în larg, departe de tot ce-ți fusese aproape până atunci.

Dintre toate morțile pe care mi le imaginasem, așa cum sunt sigură că și le imaginează fiecare copil cu un strop de creier, moartea pe mare mi se părea cea mai înnebunitoare.

Dacă m-ai întreba acum, acum-acum, adică la sfârșit, ce cred că e iubirea, n-aș putea să spun decât atât: iubirea e Luna. Am avut-o pe Luna, așa că, într-un fel, am știut totul.

Știu ce nu e iubirea.

Iubirea nu e frică; iubirea nu e teamă constantă de lucrurile care s-ar putea întâmpla, de oamenii pe care i-ai putea pierde. Iubirea nu sunt planurile de viitor pe care ți le faci. Iubirea nu e lipsa de încredere în propria ta persoană. Iubirea nu sunt alții, iubirea nu înseamnă grija de a afla ce cred alții despre tine. Iubirea nu e oboseală, nu e plictis, nu e banalitate. Iubirea nu e ură, invidie, iubirea nu e atunci când îți propui să fii altcineva. Iubirea nu e atunci când minți, când nu poți fi sincer, când umbli prin lume cu o mască pe față. Iubirea nu e atunci când te ascunzi sub o plapumă și aștepți să treacă timpul, pentru a fi altcineva sau pentru ca lumea să te uite. Iubirea nu e trecut sau viitor. Iubirea nu e așteptare, nu e vis. Iubirea nu e o amintire pe care n-o mai poți schimba.

Dacă simți toate astea, ești departe de iubire.

Iubirea e, în primul rând, nebunie. Iubirea e sinceritate, dar nu orice fel, ci una dusă la extrem. Iubirea e risc; e saltul în gol de pe un vârf de munte. Iubirea e încredere. Iubirea e atunci când vrei să cuprinzi toată lumea în pumn și s-o ascunzi sub pernă. Iubirea e dorința de a trăi fiecare minut, de a lua timpul impersonal pe care-l trăiesc și alții și a-l transforma în ceva al tău, numai al tău. Iubirea e zâmbetul cu care te trezești pe față într-o dimineață de iarnă. Iubirea e o noapte în care se văd bine stelele, și te uiți pe geam, și simți că vrei să iei în brațe siluetele negre ale copacilor din depărtare. Iubirea e un cal galben care aleargă spre tine, și tu nu vrei să ajungă niciodată, ci să-l privești la nesfârșit. Iubirea e când sari din pat, îți lovești degetele de piciorul mesei și te întrebi ce ai făcut de ai ajuns cea mai norocoasă ființă din lume. Iubirea e vocea ei la telefon, și părul ei roșu în bătaia vântului, și bocancii ei mărimea 38, și periuța ei portocalie de dinți, și rujul maro, și cerceii cu rubin.

Iubirea e când simți că ea depinde de tine. Că nu mai poate fi fără tine.

Iubirea e când Luna îți ține degetele împletite cu ale ei, reci, ca întotdeauna, și-ți spune să nu pleci niciodată.

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #42 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *