Cristina Nemerovschi, oglinda, apele adînci și clipele care contează

de Ana Mănescu

Cristina Nemerovschi are personaje rebele care înjură, fumează, beau, se droghează și experimentează sexual și ideatic în zone destul de întunecate. Sunt mizantropi sau, în cel mai bun caz, dezamăgiți de România și de oamenii ei, pe care îi judecă și privesc cu aerul de superioritate al unui grup perfect conștient de inteligența membrilor săi și, deci, un pic elitist. Cine ar spune aceste lucruri, ar avea dreptate, dar s-ar bălăci doar la suprafața cărților Cristinei.

Sânge satanic. Prima ediție, cea cu coperta neagră. Așa am cunoscut-o pe Cristina, în librăria Sadoveanu, și de atunci am îndrăgit-o, în rochiile mele în culori deschise, cu biblioteca pestriță, cu un trai liniștit și un suflet mereu neliniștit, cu un rock mult mai soft decît al ei, cu o dragoste pentru România, o acceptare a oamenilor și un idealism senin care n-au nimic de-a face cu personajele despre care tot citesc de jumătate de deceniu. Așa diferite ne-am și cunoscut, cînd eu am scris un articol despre limbajul vulgar în literatură și ipocrizia publicului oripilat de el. Însă eu și Cristina avem mult mai multe în comun la nivel esențial decît aș fi crezut inițial, lucru pe care l-am descoperit treptat, cu fiecare carte ai ei și, mai tîrziu, a mea și cu fiecare strop de conversație. Pentru mine, Sânge satanic a fost nu doar o portiță către literatura contemporană română, ci și una către editura care avea să îmi devină casă literară.

Următoarele două cărți din trilogie, Ani cu alcool și sex și Rezervația unicornilor, mi-au plăcut chiar mai mult și m-au lămurit că volumele nu au fost niciodată despre un narcisist mizantrop și neînfricat, ci despre temerile și luptele lui cu o societate axată pe uniformizare, despre oamenii lui, prin prisma sa și transformați prin el, despre ultimele pete de culoare, unde pînă și rozul atît de detestat de M. capătă sens cumva. Trilogia Cristinei nu a fost niciodată despre cea mai mișto ființă de pe pămînt, ci despre drumul către cea mai frumoasă (fragment din cronica trilogiei).

Pervertirea. Prima ediție, cea cu fata și elefantul de pluș pe un drum pustiu. Mult timp a fost preferata mea dintre ale Cristinei. Este un roman excelent despre crize de identitate și crize artistice și cum acestea sunt de fapt una și aceeași. Mi-a amintit într-atît de tare de Șotronul lui Cortázar (de altfel, una dintre cărțile preferate ale Cristinei) încît cronica romanului este construită pe această paralelă. Din carte a rămas adînc impregnată în mine ideea că poveștile tale te vor consuma, te vor scuipa din universul acesta și vor rămîne singure peste oasele tale, vor fi atît salvarea ta în viață, cît și pierzania, atît salvarea ta în viață, cît și salvarea în eternitate.

Nu ai cum să ai ceva interesant de povestit și, în același timp, să mai fii pe aici ca să apuci să povestești. Ori tu, ori povestea. Nu puteți supraviețui împreună. (Pervertirea, Cristina Nemerovschi, Herg Benet, 2011)

Păpușile. Încă la prima ediție. Cu două tipe îndrăgostite pe copertă și între coperte. Este cel mai romantic și sensibil roman al Cristinei și singurul care a reușit să detroneze Pervertirea, pentru că vorbește pe limba mea despre obsesiile mele. Romanul Păpușile reprezintă o definiție continuă a iubirii, precum și o întărire a sensului ei în viețile noastre: iubirea e atunci când afli odată pentru totdeauna cine ești. Este despre iubire în moarte, după moarte, în ciuda morții ce va să fie. Întrebarea care revine cel mai des este dacă a mai avut un rost iubirea, dacă tot a câștigat moartea. Păpușile este despre eternitatea iubirii, pe care o împrumută de la moartea care a condamnat-o la efemeritate. Și una și cealaltă, și iubirea, și moartea, sunt, până la urmă, absurde, iraționale, imposibil de explicat. Deci de ce nu ar fi amîndouă nesfîrșite? De ce să cîștige moartea? Nu, cred că iubirea este cea care răzbate într-un final. Iar povestea este de fapt a Lunei impregnate în Dora, a (bin)omului Dora-Luna (fragment din cronica romanului).

La prima ediție a festivalului Vineri 13, Cristina a citit din Contesa Aneke de Anna Váry. Și am știut că ea a scris-o, nu doar din stil, nu doar din idei, ci îndeosebi din pofta posesivă cu care citea. Ea era mama puiului fantastic. Și cartea chiar este fantastică. Ca specie, ca efect și ca ecou. Specie – e vorba despre Ultima vrăjitoare din Transilvania. Ecou – a fost startul colecției Cărțile Arven, care a adunat în rîndurile sale o armată de povești autohtone delicioase. Iar efectul reiese din fragmentele de mai jos, pe care le-am extras din recenziile volumelor:

Contesa Aneke este o poveste despre o poftă de viață și de frumusețe atît de mare încît poate că nici veșnicia nu ar fi suficientă pentru a vedea totul, pentru a simți totul. O poveste despre superstiții, preconcepții, egoism și crimele care rezultă din ele, despre iubire și libertate și chiar, pe alocuri, despre statutul femeii în societatea de acum 150 de ani, precum și din prezent.

Mathias, al doilea volum al trilogiei Ultima vrăjitoare din Transilvania, duce povestea într-o zonă mult mai întunecată și sîngeroasă, unde norma e pusă față în față cu libertatea, unde inocenții sunt folosiți în scopuri ce numai în mințile îndoctrinate pot părea nobile, unde magia, dragostea, sacrificiul, blestemele și moartea sunt nelipsite.

Acestea sunt doar cele care mi-au plăcut cel mai mult. Însă în cinci ani Cristina a publicat douăsprezece cărți. Așadar, trebuie menționată rebela Vicky (nymphette_dark99 și Vicky, nu Victoria), un simbol al individualității căutate în timpul adolescenței și o poveste care tratează și răzvrătirea în urma traumelor, inclusiv cele aduse de societatea „normală” asupra tinerilor altfel. Nu trebuie uitat nici Gigi Anghelescu, scriitorul care m-a făcut să rîd cel mai tare anul trecut. Pe listă este și Alexandra, care încheie trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania și pe care abia ce am așezat-o în bibliotecă. De asemenea, Cristina a mai publicat și volumul Ce facem cu România?, o colecție de răspunsuri și păreri despre viața și cărțile sale, precum și despre diverse chestiuni de actualitate din țară. Nu știu cîte povești o mai avea în sertar, dar două au fost anunțate deja pentru 2016: Rockstar și primul volum din Cronicile fetei lup. Sunt convinsă că toate vor fi primite la fel ca pînă acum, cu dragoste sau cu frică. Și poate cu reticență transformată în dragoste.

Nu știu ce m-a făcut să ridic Sânge satanic de pe raftul acela din Sadoveanu. Poate faptul că îmi place să fiu provocată de literatură. Sunt multe lucruri de suprafață în cărțile Cristinei în care nu mă regăsesc. Am fi putut merge ușor pe drumuri diferite. Însă atunci cînd am început să o citesc, am plonjat adînc și am găsit pe fundul romanelor sale aceleași idei care mă mînă și pe mine: dragostea pentru oamenii și ideile mele, pentru libertatea și normalitatea mea, rebeliunea față de o societate atît de absorbită în faza ei de consum și progres încît își marginalizează oamenii diferiți. Și asta m-a apropiat de Cristina, de fapt, faptul că într-o poveste diferită am găsit o oglindă.

Sunt multe lucruri în cărțile sale care pot speria la prima vedere, cu toate că tratează subiecte care sunt la ordinea zilei și atotprezente pe internet, la știri, în filme sau în literatura străină. Dar am descoperit că românii nu îi iartă literaturii române contemporane realitatea (atitudine întîlnită, de altfel, nu doar acum și nu doar la noi). Nu știu dacă să mă bucure sau să mă îngrozească faptul că oamenii acordă atîta greutate lecturii. Sunt fericită fiindcă realizează puterea catalizatoare a cărților. Mă sperie faptul că au impresia că literatura poate spăla minți, cînd ce face, de fapt, este să le trezească. Cu literatura, la fel cum este cazul oricărei alte forme de artă și cultură, lucrurile sunt chiar simple: iei de acolo ce îți vorbește, ce rezonează în tine. Nu ești modelat de carte, ci cartea se modelează pe tine. Înveți cine ești absorbind sau respingînd idei. Nu ești păpușa, ci maestrul.

Spuneam după lansarea ultimului volum din trilogia Sânge Satanic, Rezervația Unicornilor, că știu că un om care este un exemplu pentru adolescenți ar trebui să aibă grijă la fiecare pas. Dar mă interesează mai puțin cum a scris. Am mai zis-o. Trebuie să realizăm că oamenii nu iubesc cărțile pentru înjurături, sex, droguri și muzică. Pe astea le pot obține foarte ușor în viața reală. Le iubesc pentru noțiunile aproape utopice pe care Cristina le promovează în fiecare carte. Partizană a sincerității și a libertății, a alegerii și a individualismului, asta e ea. Și asta caută oamenii. Cine a citit-o a văzut și romantismul, și sensibilitatea, și idealismul, nu numai depravarea și exacerbările. A văzut că acolo nu e ură față de oameni, ci dezamăgire. Nu e abandon, e pretenție. Cristina are așteptări de la oameni pentru că vede că ceea ce e în noi ne-ar putea face atît de fericiți, dacă nu ne-ar fi prea teamă. Dar ea nu a renunțat. Nu a plecat. Nu s-a sinucis. Nu și-a luat un job într-o corporație. Cristina a scris. Mult. Colosal. Sfîșietor. Cînd intri în pielea personajelor ei ai impresia că nu există reguli, limite, că e dreptul tău să alegi binele (sau răul), pentru că vrei, nu pentru că trebuie. Iar cînd ieși (și aici zace de fapt genialul efect) nu te apuci de droguri tari, orgii, infracțiuni, cum se tem mulți, ci ai curajul să faci un pas în plus pentru tine. Unul mic. Unul suficient. Ziua 1, momentul 1.

Mai devreme v-am arătat unul dintre citatele mele preferate din opera Cristinei. Acela despre lupta dintre poveste și cel care o spune, care exemplifică și intensitatea din fiecare roman al său. În același timp, cred că și ceea ce zicea Gustave Flaubert poate fi adevărat, chiar și pentru același om: că ar trebui să fim normali și ordonați în viețile noastre, ca să putem fi violenți și originali în munca noastră. Lumea noastră interioară, ideile noastre, formele de răzvrătire împotriva nedreptăților pot fi puse în slujba schimbării universului nostru personal într-unul mai bun, mai liber, mai deschis. Asta nu înseamnă că vom fi explozivi în fiecare clipă. Putem fi doar în cele care contează, în cele care mișcă lucrurile și inimile. Și asta reprezintă cărțile Cristinei Nemerovschi pentru mine: clipe care contează.

Ana Mănescu este scriitoare, jurnalist și promoter cultural și editorul-șef al proiectului societatesicultura.ro. O găsiți pe site-ul său, anamanescu.ro.

2 Comments

  1. Mihai

    Bunul simt ar trebui sa te impiedice sa recenzezi – si inca pozitiv,ce surpriza..- cartile scrise de proprietarii editurii care te publica pe tine.Nu exista nici macar o propozitie critica in tot panegiricul asta.Gawd!

  2. Ana Mănescu

    Mihai, cu toate că mă consideri lipsită de bun simț, sper să îmi oferi curtoazia de a-mi parcurge și comentariul. Îți înțeleg punctul de vedere, mai ales că trăim într-o țară unde lumea literară ba se ceartă, ba se pupă în văzul tuturor. Și da, HB e o comunitate destul de strînsă, mai toți care avem legătură cu jurnalismul cultural am scris unii despre alții. Dar nu cred că faptul că publicăm în același loc ne afectează judecata. Că ne plac cărțile colegilor noștri este o consecință firească a faptului că am ales o editură care publică pe placul nostru. Acestea fiind spuse, e important să menționez că eu cred în două lucruri cînd vine vorba despre promovarea culturală: solidaritate și sinceritate. Faptul că eu am publicat la Herg Benet – sau că sunt de două zile PR-ul editurii – a venit după ce mi-am începutul drumul de cititor și de jurnalist cultural și nu l-a alterat în niciun fel. Mă îndoiesc sincer că va veni ziua în care Alex o să-mi spună „Ana, nu te mai public pentru că nu ți-a plăcut romanul X sau nu ai folosit suficiente adjective mirobolante pentru autorul Y.” Și dacă ar veni, mi-aș asuma lucrul acesta înainte să îmi compromit vocea. Întotdeauna o să scriu sincer despre cărți. E drept, nu o să scriu niciodată strict negativ, și asta din solidaritate pentru oamenii ăia care au muncit la o carte. Dacă mi s-au părut proaste, nefinisate sau nu am rezonat cu ele, spun ce mi-a displăcut cu decență și diplomație și încerc să le îndrept totuși spre oamenii cărora le-ar putea spune ceva. Eu sunt o oarecare pînă la urmă în lumea asta plină de ființe capabile să gîndească și să simtă singure, dar tot nu aș îndrăzni să desființez o carte sau un scriitor fiindcă nu mi-a plăcut mie sau nu este în ton cu preferințele sau valorile mele. Dacă mă crede cineva pe cuvînt și îl îndepărtez de o carte care i-ar putea schimba viața? Cum ar fi fost să mă iau eu după cineva care a zis că Magicianul lui John Fowles e prea bizar? Sau după cineva care a zis că Filip Florian se îndepărtează prea tare de istorie în Zilele regelui? Sau să zic că nu citesc eu Matei Brunul, că prea s-a scris mult despre comunism și e plictisitor? Sau să nu citesc niciodată ceva de la HB pentru că folosește Cristina prea multe organe genitale în cărți? Sper că nimeni nu e naiv să asculte prima părere negativă pe care o vede (căci din cele pozitive poate ieși o încercare, iar din asta nu ai nimic de pierdut, din contră, îți cizelezi gusturile). În orice caz, eu chiar nu îi subestimez pe oamenii care citesc ceea ce scriu. Știu că sunt capabili să ia din materialele mele ceea ce îi interesează. Dacă am o responsabilitate față de ei, este să îmi petrec timpul scriind despre lucrurile bune pe care le găsesc, nu despre toate care mă enervează. Așa că dorința ta de a găsi ceva critic (poate te-ai gîndit la ceva negativ prin cuvîntul ăsta) nu are cum să fie îndeplinită aici. Am ales întotdeauna să privesc cărțile prin ceea ce au ele de oferit, nu să le puric de defecte (Cu toate că pot face asta inclusiv pentru cărțile mele, cu cea mai mare sinceritate. Pentru că știu că există și „punctul celălalt de vedere”, la fel de valid). Oho, e super subiectivă chestia asta cu defectele și calitățile, dar o știm cu toții. Nici critica literară nu poate fi luată ca adevăr absolut. Și dacă asta căutai, critică literară, atunci ai citit într-adevăr materialul nepotrivit și îți înțeleg indignarea. Off with my head, ar spune Regina Roșie dacă am fi în Alice. Nu e critică aici. Eu sunt jurnalist cultural. Uneori narativ. Spun povești despre povești. Atîta tot. Cititorii fac ce vor cu ele. Tu faci ce vrei cu ele. Nu știu care este părerea ta despre Cristina și nici nu încerc activ să o schimb. Ce am vrut să subliniez aici este că în ciuda diferențelor dintre mine și ea, în ciuda aparențelor, am avut inspirația de a fi deschisă în privința cărților sale și am descoperit ceva ce mi-a plăcut. Nu tot, dar asta reiese clar din sinteză. Despre asta era vorba. Despre a le arăta oamenilor că e OK să acorde o șansă cărților care poate că îi sperie sau despre care au auzit lucruri bizare. E OK și să descopere ceva, orice în ele. Și e OK și să le arunce pe geam. Cristina e doar un pretext. Deschiderea, aventura, încrederea în instinctele noastre este scopul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *