libris.ro

Protectorii

[fragment de roman]

 de Rodica Bretin

Bărbaţii ne călcau pe urme – nevăzuţi, neauziţi, sau aşa credeau. I-am lăsat, o vreme. Apoi m-am răsucit, lovind. Cu braţul întins, simţeam încă vibraţia lamei şi, înainte ca stropii de sânge să atingă podeaua, un cap s-a rostogolit la picioarele noastre.

Alix păşea peste al doilea paznic, pe care o lovitură în claviculă îl trimisese într-o lume mai bună – sau nu. În câte feluri putea ucide Alix? În multe; de fiecare dată eficient, detaşat. Dacă încerca să mă impresioneze… reuşise. Unde era romantica, timida, sensibila muză a lui Aidan?

Şi ce căutau atâţia mascaţi cu mitraliere Uzzi într-o clădire abandonată? Până acum, trecusem de trei patrule doar la parter şi primul etaj… Oamenii lui Morgan păzeau ceva – sau pe cineva. Un ostatic destul de important pentru o asemenea desfăşurare de forţe. Putea, trebuia să fie…

Kayla lipsea de patruzeci de ore. În locul ei, doar tăcere, absenţă, ca şi cum… Nu, fiica lui Calder trăia. Altfel aş fi simţit!

Ancheta poliţiei se împotmolise înainte de a începe. Doi agenţi morţi, o dansatoare răpită de un grup de commando… trimis de cine? Un caz pentru sertarul cu Dosare X, ar fi spus O’Neil. Iar Eric Norton… L-am găsit la infirmerie, ţinut sub observaţie, cu diagnosticul de „şoc postraumatic şi tulburări comportamentale“. Eric, instabil psihic? Locotenentul n-avea destulă imaginaţie ca să o ia razna. Frustrat, furios, da. Şi era de înţeles: Kayla îl împuşcase în piept. De patru ori! Îi salvase viaţa – dar asta nu făcea pilula mai puţin amară.

Alix mi-o luase înainte; era deja la capătul coridorului, unde începea scara de serviciu… Am ajuns-o, nu chiar atât de silenţios. Alix vedea, se mişca în beznă ca o pisică. Avea şi alte talente pe care Aidan le aprecia, cu siguranţă.

Ştia să fie convingătoare: aşa o adusese pe Raven acasă la Kayla.

Înăuntru, Raven începuse să atingă un obiect, altul, atentă, concentrată. La sfârşit, s-a uitat la mine şi la Alix cu o expresie greu de descifrat.

„Quin n-a fost aici în noaptea aceea.“

Poate, însă ordinele veneau de la el. Iar în căpăţâna şefului securităţii de la Global Vortex pândea karghanul. Şi amândoi o voiau pe Kayla: Quin moartă, celălalt… Cum a aflat Russell Morgan despre nepoata lui Liam? Şi unde o ţinea?

Într-o clădire ce urma să fie demolată, ne-a spus Aidan, după ce scotocise prin calculatorul lui Denton Quin. Care va avea nevoie de o uşă nouă; şi de mobilă, garderobă, ferestre. Pe Logan îl enervau monitoarele cât peretele, arta cubistă, costumele Armani, pantofii cu bot ascuţit; pe Aidan… tot restul. După vizita lor, apartamentul lui Quin semăna cu decorul prin care treceam acum – un şir de încăperi pline cu sfărâmături, cioburi, moloz.

Ajunsesem la al doilea etaj când, pe întuneric, am fost gata să mă lovesc de Alix. Am încremenit şi eu, ascultând: întâi liniştea, apoi paşi, răsuflări. Începusem să număr, însă Alix mi-a şoptit:

– Cu cât mai mulţi, cu atât mai… interesant.

– Pentru noi sau pentru ei?

Eram prinse în capcană – exact cum ne prevenise Raven cu câteva ore în urmă, când castelana hotărâse să stea deoparte, deşi Alix îi arunca priviri ce ar fi topit o stâncă.

„Kayla are nevoie de noi, de tine…“

„Doar de voi. Moartea voastră stupidă o va ajuta imens“, a asigurat-o Raven înainte să ne întoarcă spatele.

Şi iată-ne – o misiune imposibilă, două echipe: eu şi Alix, Aidan şi Logan. Ei forţau intrarea principală, noi ne-am furişat prin spate, unde trebuia să întâlnim mai puţine probleme – presupunea Logan.

Se înşelase.

„Problemele“ veneau din toate părţile şi, retrăgându-ne, ne-am pomenit într-o sală unde bezna fremăta ca un furnicar. Erau douăzeci, mai mulţi?! Însă nu îi auzeam armându-şi pistoalele automate; doar un zăngănit enervant…

– Lanţuri, macete, bare de fier, mi-a confirmat Alix.

Mi-am încleştat mâinile pe mânerul katanei, iar Alix şi-a scos pumnalele, rotindu-le expert prin văzduh.

Samuraii de închiriat ai lui Morgan s-au dat un pas înapoi, prudenţi. Le spusese karghanul cu cine au de-a face? Puţin probabil. Însă… ne vedeau. În timp ce eu nu desluşeam decât umbre, îndesindu-se, tot mai aproape.

– Ne-am distrat bine împreună, Alix.

– A fost doar începutul, Lorena.

I-am simţit zâmbetul; arogant, glacial. A făcut un gest scurt, din încheietură şi o lamă a despicat văzduhul, bâzâind printre capete, fără să le atingă. S-a înfipt undeva, într-un zid sau… comutator?

Din tavan, sute de lămpi şi-au vărsat strălucirea peste samuraii deodată orbi, năuciţi, scrijelindu-şi obrajii în graba de a-şi scoate măştile, vizoarele. Alix şi-a recuperat pumnalul, apoi s-a întors lângă mine şi ne-am aşezat spate în spate.

Aşa a pornit dansul.

O spirală decupată în văzduh cu tăişul lamei, un urlet, bufnitura trupului ce se prăbuşea… fără să-i oprească pe ceilalţi. Samuraii de la Global Vortex nu auziseră de codul Bushido, nici nu văzuseră filme cu Toshiro Mifune. S-au năpustit asupră-ne de-a valma, împiedicându-se unii de alţii.

I-am ajutat, rărindu-i. Alix se descurca şi ea, fiindcă nimic nu mi s-a înfipt între coaste. Dar cât o să-i putem ţine la distanţă?… I-aş fi „convins“ să se lupte între ei sau să îşi facă harakiri – însă karghanul îi imunizase deja…

Îmi amorţiseră braţele, sudoarea îmi îngreuna pleoapele, însă nu încetineam, nu ezitam, iar ei continuau să cadă. Izbeam, împungeam, retezam… Inima îmi bătea atât de repede încât auzeam un vuiet continuu, ca o vibraţie dureroasă în timpane.

Mercenarii lui Morgan veneau parcă mai încet, cu mişcări descompuse, secvenţiale – salturi de astronauţi pe Lună. Aveam tot timpul să îmi aleg ţinta, unghiul loviturii, forţa de impact… Am riscat o privire peste umăr: Alix mânuia pumnalele ca pe nişte andrele de oţel, ţesând o plasă letală prin care nimeni nu putea trece. Samuraii continuau să încerce şi să dea greş, dar fără să renunţe, deşi erau atât de… lenţi. Abia atunci am înţeles: nu ei încetiniseră. Noi ne mişcam cu o iuţeală nefirească, în perfectă armonie una cu alta, în disonanţă cu restul lumii. Devenisem berserkeri. Amândouă?!

Primii, se credea, au fost dintre vikingi; războinici care ucideau fără să simtă durerea, frica, ezitarea. Nu îi putea opri decât moartea – a lor sau a ultimului duşman. Criză de nebunie, efectul unor ciuperci halucinogene, transă hipnotică în care inconştientul, pornirile atavice preiau controlul? Cronicari, istorici şi psihologi au încercat să explice acea „frenezie a luptei“. S-au revărsat torente de cerneală, unde înainte cursese sânge; o bătălie a cuvintelor, dinainte pierdută. Fiindcă adevărul era altul: berserkerii fuseseră dintre Cei Vechi.

… Lovisem în gol şi, când m-am răsucit, am rămas faţă în faţă cu Alix. M-am uitat în ochii de un verde întunecat, apoi împrejur: în picioare, nu mai eram decât noi.

Am răsuflat de câteva ori adânc, până când ceaţa roşie de sub pleoape a început să se risipească, iar bătăile inimii şi-au rărit ritmul. Tâmplele îmi zvâcneau încă, stomacul mi se răzvrătise, valuri de acreală îmi urcau în gât. M-aş fi încovoiat, vărsând peste podeaua murdară, peste leşuri – dar nu sub privirea celei care… Alix se scuturase de nebunia sângelui cu graţia unei feline ce împroşca stropi de rubin din blană. Însă pisicilor nu le place apa. Iar singurul care putea ieşi cu atâta uşurinţă din pielea unui berserker fusese…

– L-ai cunoscut pe Calder? Unde? Când?!

Şi ai învăţat de la el… mai multe decât mine. Cum spusese Alix pe Insula Sable? „Calder… fiul lui Liam Wallace, Stăpânul Viselor“. Ca şi cum l-ar fi ştiut doar după reputaţie. Ne minţise pe toţi. De ce?

Alix s-a aplecat, ştergându-şi lamele pumnalelor de mâneca unui samurai. Dar nu şi-a ferit privirea.

– Nu m-am întâlnit niciodată cu Calder. Nu este ce crezi…

Nu credeam nimic. Mă dureau umerii, îmi simţeam fiecare muşchi ca pe un otgon prea întins, gata să se rupă. Până şi glasul mi-era spart, răguşit:

– Ai luat cursuri prin corespondenţă?

– Într-un fel. De la Liam.

Am râs: sceptic, fals. Liam Wallace dându-i lecţii în vise era… destul de incredibil ca să fie adevărat. Şi se potrivea cu stilul excentricului meu mentor.

Aflasem… îndeajuns. Însă Alix Hayden era pornită pe panta destăinuirilor.

– Am stat un an împreună, la Aberdeen, după ce eu şi Raven…

Asta m-a lăsat cu gura căscată. Aidan nu fusese primul bărbat care a consolat-o? Mă întrebam ce-ar zice dacă… Într-o zi, o să afle. Dar nu de la mine.

Am luat-o înainte şi Alix m-a urmat în tăcere, deşi aceleaşi întrebări-tramvaie opreau şi în capul ei, la aceleaşi staţii: Kayla… Quin… Russell Morgan. Mai aveam un etaj, ultimul. Dacă nici acolo…

Spirala scării de beton, treptele urcate în grabă, coridorul cu uşi deschise spre încăperi pustii, identice şi, la capăt, cabina unui ascensor care – după rugina groasă de pe uşi – stătuse o vreme pe fundul oceanului.

Dar funcţiona! Un uruit, apoi panoul luminos s-a animat. Încă un „comitet de primire“? N-aveam puterea să o iau de la început… Mă uitam ca hipnotizată cum cifra doi devine trei, când Alix m-a tras la o parte. Era palidă şi nu prea nerăbdătoare să pună iarăşi în practică învăţăturile lui Liam.

Ce vor fi de data asta? Samurai? Ninja? Dervişi urlători?

Logan şi Aidan. Primul cu o arbaletă în mână, celălalt… cu o libelulă metalică.

– Ţi-ai adus lanterna?

Vocea îmi sunase mai înaltă cu o octavă şi, simţind ofensa, abominaţia insectoidă a început să pulseze: era când violetă, când galbenă, când purpurie.

– Este un prototip… Sesizează ameninţările încă de la stadiul de intenţie.

Aidan a scărpinat libelula paranoică pe spate, până ce s-a stabilizat la o nuanţă de verde intens. Putea să şi toarcă? Mă pregăteam să exprim câteva idei personale despre invenţii, prototipuri şi… M-am oprit, derutată: ceva nu se potrivea deloc cu situaţia. Ei doi. Erau atât de… curaţi. Aidan –  impecabil, aşa cum coborâse din limuzină. Logan –  ca întotdeauna, pletos, boem, însă fără un fir de praf pe revere. Eu şi Alix arătam de parcă ne luasem la trântă cu un excavator. Iar ei… Nu întâlniseră nici o „problemă“?

– Am urcat cu liftul, ne-a explicat Logan.

Umor negru, irlandez – căci era o glumă, nu? Mă simţeam aproape de o explozie, iar libelula lui Aidan virase din nou spre roşu.

Atunci a sunat telefonul.

Era pe podea, lângă lift. Cum de nu-l văzusem? Un aparat clasic, negru, model anii ’60. Cel dinaintea noastră n-avea fir, dar suna: strident, imperativ, insistent.

Am ridicat receptorul:

– Lady Argyll… Ce plăcere neaşteptată!

De fapt, Russell ne aştepta; el, gărzile, samuraii, ambuscada pregătită din vreme. Iar noi – surpriză! – ajunsesem până aici. Şi n-aveam chef de conversaţie.

– Ce vrei, Morgan?

A râs, într-un fel care a izbutit să mă înfioare.

– „Soarele Negru“, ce altceva? În schimbul nepoatei lui Liam.

Ştia de Kayla, de artefact. Făcuse prima mutare, era pe terenul lui şi acum îşi impunea condiţiile. Cu un karghan nu te târguiai, nu trăgeai de timp. „Orice pentru Kayla“, spusese odată Alix. Orice însemna şi „Soarele Negru“?

O hotărâre pe care nu o puteam lua singură.

Logan?“

A ridicat din umeri.

Ţi l-am dat. Fă ce vrei cu el.“

Ce poţi face cu un glob opac, mai greu decât plumbul, care se înfierbântă şi vibrează la atingere? Un obiect nepreţuit. Elusiv. Inutil.

Alix era pe aceeaşi lungime de undă:

Dă-i-l. Oricum nu ştim la ce foloseşte.“

Sau cum. Karghanul însă, aflase. Altfel, de ce l-ar cere?

Şovăiam, chinuită de îndoieli, temeri, când Aidan mi-a smuls receptorul.

– Ne mai gândim, Morgan. Te căutăm noi!

Şi a închis; lăsându-l pe Russell Morgan fără replică, pe mine şocată, confuză.

– Karghanul minte. Nu o are pe Kayla. Nici măcar nu ştie unde este, a afirmat calm Aidan.

Alix a schimbat o privire cu Logan, care s-a uitat la mine, apoi toţi trei ne-am răsucit spre scannerul nostru infailibil:

– Eşti sigur??!

N-a apucat să răspundă. Sunete ascuţite, intempestive au spart blocul de marmură al tăcerii. La al treilea apel am scos mobilul din buzunar, reuşind să nu îmi tremure degetele. Morgan, iarăşi?

Dar era Raven.

– Te uiţi la ştiri, Lorena?

– Sunt… prinsă cu altele.

Mă privea zâmbind ironic din cabina unui elicopter. Al meu! Dacă îmi împrumutase Land Roverul nu însemna că…

Pe ecran, un reporter transmitea în direct pentru ştirile de la ora şase. Era dimineaţă, deja?

„ … noul sediu Global Vortex, un turn de sticlă şi beton cu optzeci de etaje se va ridica în locul depozitului demolat astăzi. Artificierii aşează ultimele încărcături cu explozibil, poliţia a stabilit un perimetru de siguranţă în jurul clădirii, sosesc maşinile de pompieri…“

Sirene. Le auzeam în difuzor, dar şi undeva, afară…

– Exact, a reapărut Raven. Vă aştept pe acoperiş. Zece minute!

Am ajuns în şase. Două ne-a luat să decolăm, cu Raven la manşă, cu Logan în scaunul copilotului. În spate, eu şi Alix ne-am pus centurile, Aidan îşi lipise faţa de hublou, încercând să desluşească ceva prin vârtejurile de praf ridicate de rotor.

Explozia însă, am văzut-o pe Canalul 8.

Întâi, un val de foc răbufnind pe uşile şi ferestrele parterului. Clădirea s-a zguduit o singură dată, apoi un braţ gigantic de moloz s-a înălţat, s-a întins spre noi, gata să ne apuce. Elicopterul i-a scăpat printre degete şi mi s-a părut că aud un scrâşnet de furie neputincioasă – nisipul în palele rotorului?

Morgan ne-ar fi vrut acolo, sub dărâmături. Îl înţelegeam… Karghanii ucideau aşa cum oamenii respiră: natural. Iar între două răsuflări, minţeau, înşelau, călcau peste cadavre. Şi o făceau impersonal, neimplicat. Ura lor rămânea abstractă, cerebrală, controlată, răzbunarea o serveau rece, cu lămâie şi gheaţă.

Dar… un karghan care blufează? Asta era ceva nou. Şi nu putea însemna decât un lucru: Morgan pierduse controlul asupra lui Denton Quin.

Ceea ce era…

Imposibil?

Un cuvând care, în ultima vreme, se golise de conţinut. Karghanul ne vindea ce n-avusese vreodată, Quin se eclipsase din peisaj, iar fiica lui Calder…

Unde eşti, Kayla?

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *