Piedestal

de Ionuț Manea

       Pe stradă erau puțini oameni. Grăbiți, șovăielnici ca și cum fiecare în parte, pe ascuns, ar fi avut de suferit. În diminețile ploioase obișnuiesc să merg pe jos și de cele mai multe ori întârzii la muncă. De fiecare dată îmi atrage atenția câte ceva. Un om cu trăsături profunde, un câine mort, o mașină uitată în parcare de ani de zile, un melc strivit, o mânușă rătăcită, un cap de păpușă sibilin. De data această mi-a rămas lipit de fundul creierului o  bătrână îmbrăcată ponosit cu o eșarfă albă legată la gât, cu contururile feței expresive și sărăcăcioase, cu un nas ce iese în evidență datorită arcuirii pregnante, cu ochi buni și calzi de femeie obișnuită cu muncile câmpului pentru că fața sa era arsă de soare, lucioasă. Am cumpărat din coșul ei un buchet de zambile, lăsându-i rest încă pe atât. Mi-a mulțumit stăruitor, oferindu-mi un alt buchet ce mi se cuvenea, am dat din cap și am spus că unul este suficient. Căldura și recunoștința ei m-au înduioșat. Tot drumul până la locul de muncă mi-am imaginat curtea, casa, simplitatea, familia politicoasă, tablourile vechi cu soțul, animalele cuminți, fântâna și câte și mai câte. Tare mult aș fi vrut să o cunosc îndeaproape. Să descopăr trăsăturile omului simplu, destoinic, lipsit și nepătruns de grijile lumii, insolvabil în împrejurul său. În biroul unde lucrez am o carte pe care nu am apucat să o citesc. Se numește Paharul de foc al lui Pocculus. Azi, nu știu de ce, am avut chef să o răsfoiesc. E o carte de povestiri scrisă în secolul al șaptesprezecelea. Am găsit o poveste acolo intitulată Sărmana femeie din Beckett. Începe așa: ,,În ciudatul sat Beckett, așezat pe malul unui pârâu secat de curând, o namilă și-a făcut un culcuș, iar peste ani, pe fostul său culcuș, un bărbat a ridicat o izbă, mică, atât cât să încape o femei și copilul ei. Bărbatul a plecat să lupte în Războiul de treizeci de ani și femeia a rămas văduvă. Și-a crescut copilul singură, cu ajutorul câtorva păsări și a unui cal sfrijit. A muncit pământul din jur care nu era al nimănui, iar drept răsplată pământul i-a hrănit odrasla și cele câteva lighioane de pe lângă casă. A plantat nuci ce în câțiva ani au dat roade. Nucile le vindea în iarmarocul din apropiere; cu banii căpătați a cumpărat câteva oi. Le-a îngrijit, le-a înmulțit, le-a tuns și din lâna lor toarsă la fuior, a croșetat haine pentru băiatul ei și pentru ea. Băiatul a crescut, devenind peste ani și ani un tânăr bine legat precum tatăl său. A ridicat o casă uriașă, căci izba de pământ se cocoșase de vreme, apoi l-au înrolat în războiul de treizeci de ani, ce era pe sfârșite. Bătrâna a rămas singură, oarbă, istovită de durere și destin…”. Ziua de muncă se încheiase, am ieșit afară sperând să fie înnorat pentru a putea merge pe jos. Mă gândeam încă la bătrâna ce vindea zambile, și am iuțit pasul cu gândul să o regăsesc. În locul în care bătrâna și coșul ei fuseseră, lucrurile se schimbaseră, vântul se-ntețise, cinematograful în fața căruia o găsisem pe bătrâna, era dezafectat, abandonat, iar în mijlocul  lucrurilor de prisos ce sub-existaseră, o umbrelă ruptă, un pantof galant cu toc, am găsit un piedestal ros de vreme, năpădit de iarbă pe alocuri. Construit din piatră cubică, solid, refuzase să cedeze o dată cu statuia. M-am așezat și am aprins o țigare, câțiva corbi îmi dădeau târcoale sperând să-mi curgă câte ceva de ale gurii. Am aruncat o chitanță veche, inutilă și au sărit pe ea, devorând-o. Corbii mâncau hârtie pentru că duceau lipsă de hrană, sau în chitanță învelisem demult ceva apetisant?! În jur, griul predomina,  mă simțeam presat de timp, trebuind să ajung acasă la oră exactă cum făceau toți colegii mei de muncă. Știam că mă așteaptă cineva important, dar nu puteam să-mi imaginez cu exactitate cine, ca și cum suferisem o lovitură puternică în cap.  Aveam senzația vagă că mă așteaptă un musafir, un străin, o obligație, căruia din varii motive, îi datoram ceva. M-am ridicat brusc, ca un om cu program fix, turmentat de aerul închis de parcă întregul oraș ar fi stat sub o cupolă de sticlă. Mă simțeam sufocat, bătrân, îngreunat de parcă aș fi petrecut la muncă ani, înghesuit în biroul rotund, mic. Puținii trecători cu fețele lor ursuze aveau darul de a mă înstrăina mai mult. Mă ascundeam de un colos ce mă urmărea pretutindeni, nelăsându-mi o clipă de răgaz. Parcă nu mai eram eu, omul de dimineață; eram ca un obiect, uitat într-o curte năpădită de buruieni, pe care anii au depus rugină, reziduuri, praf, iar ploaia mi le-a impregnat în țesuturi. Puținele mișcări din jur îmi dădeau o stare de nesiguranță, de parcă aș fi rămas singurul om viu într-un oraș de păpuși. Nu puteam să părăsesc acel loc magic. M-am urcat pe soclul de piatră, am ridicat o mână spre cerul înnourat, încercând să eclipsez statuile terne din jur, provocând imaginarul să-mi țese o pătură osoasă moartă și să o arunce peste trupul meu călător, cu speranța vagă că am să reîntâlnesc celelalte euri desprinse din nucleul meu. Dar nu s-a întâmplat nimic. Orașul rămăsese neclintit, la fel de anost și gol, vântul sufla la fel de anemic, neavând forța să ridice altceva decât o pungă și o pană. Eram atât de plictisit încât m-am așezat încolăcit, pe piedestal, ca într-un uter. Nu am visat, m-am trezit dezorientat, având senzația că cineva mă urmărise în tot acest timp, fiind în mijlocul gândurilor mele, manipulându-le cumva fără știrea mea. Refuzam să mă dizolv în lumea abstrusă din jur; la fel de lipsită de viață precum o pană de corb, rătăcită și purtată de vânt. Nu vroiam să ajung devreme acasă, m-ar fi așteptat doar unghiurile umbrite, doream să colind, să ajung în satele din jurul orașului, unde speram să găsesc vântul puternic, baticurile, caii, păsările, animalele aparent rătăcite pe câmp, pământul frumos pregătit pentru sămânță. Gara era aproape goală; un singur tren staționat la linia a opt-a. Mișcările și zgomotul trenului îmi aduceau aminte de primele călătorii. Pe drum aveam senzația că mă recompun, depășind cupola de sticlă ce sufoca orașul, dar în același timp mă expuneam lumii, așa cum eram eu, desigilat, înțelegând că nu pot rezista mult în mediul acela.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *