libris.ro

poeme de Fradique Mendes

de Jaime Batalha Reis

traducere: Cristina Petrescu

Veșnica îndoială

 

 

Știu că sufletu-adapă materia-nsetată;

Că eul se-ofilește când corpul brusc se sfarmă;

Că Dumnezeu e o stea ce se destramă

Palidă, în nesfârșirea constelată.

 

Că-n univers această masă eterată

Ce lumile-mpresoară și ce străbate calmă

Întregul infinit, stinge vaietu-n flamă

Ce omu-l slobozește în sfera-ndepărtată.

 

În lume totul e numai atât: substanță;

Materie ce se transformă ne-ncetat,

Corpuri ce se luptă la mii de ani distanță.

 

Și totuși, de-i corect ce cred, ce-am cugetat,

Întreb eu către avida mea speranță:

Ce-o fi oare acest glas ce-n mine-a cuvântat?

 

 

 

 

Viziuni

 

 

Inima umană posedă rațiune:

Izvor lucid și viu, energic, de-acțiune. —

— Dar altă vână, ce-i palid conturată:

Idei, sunete vagi, lumină tulburată,

Neguri plumburii de inimă-ncercată

Hrănește visu-acest: —  e sumbra viziune.

 

Căci uneori în viață, prin aerul cel fin,

Se-ascultă viziuni, se-aude, saturnin,

Cântul trist și vag,  imens, de armonii

Ce trece în superbe haine fumurii.

Doruri, idealuri, tristeți și fantezii,

Vibrații vagi de ancestral suspin.

 

Spiritul pare,  prin lume rătăcind,

Să afle-n orișicine simbolul cel profund

Al unui vis incert, defunct și ideal.

Din toți se-nalță, sumbru,  glasul cel fatal…

Nici eu nu știu ce groază, ce jind senzorial,

Ne face să vedem în toate-un muribund.

 

La lună, -n umbră, în lumini tânguitoare,

În bruma ce vibrează visând la depărtare,

În ceață— vălul alb, ce-i rupt de vagi mulțimi—

În lumina ce, fugind, se sparge de-nălțimi,

În inimile negre, -n luciri de heruvimi,

E-un strop din visul spectrelor hoinare.

 

Pe-aceste umbre vagi, miraje nebuloase,

Am vrut să le notez  în carte. Silențioase

Inimi ce poartă înăuntru cântece de-amor,

Ce  nicicând n-au dat lumii vreun pic din plânsul lor,

Poate că-a plânge aici e-un gest consolator —

În vise, viziuni, legende lăcrimoase.

 

Pe lângă maica-ți — rațiunea — ce-ți cere s-o urmezi,

Tu crești, o viziune!— și vii când nimeni, vezi,

Rănile nu le mai poate curăța de rău…

În timp ce mă dezmierzi eu vreau să fiu al tău…

Să nu mai fiu al fanteziei mele eu călău…

O spirit al durerii! Și eu am să visez!

 

 

 

Pe strada mea

 

La fereastră așezată

În înalt de caldarâm

Ca un ofilit salcâm

Stăteai  tristă, -ncovoiată.

 

Vântul iute când trecea

Îți punea-n obraz culoare

Tu-ncercai s-aduni, ușoare,

Mâinile spre-a te ruga —

 

Ochii tăi scobiți de plâns

Se-nchideau din când în când

Și la piept duceai, oftând

Brațele ținute strâns.

 

Peste apusul roș trecea

Chiar în preajma casei tale

Gaia cu aripi regale

Ce nocturnă strălucea.

 

Iară frunza ce pornea

Din ulmul pustiu în vânt

Bătea la geamu-ți plăpând

Și aproape te-ajungea.

 

Ochii-ndată-ți aprindeau

Pe chip manii vechi,  dureri…

Când zâmbeai spre nicăieri

Lacrimele-n șir curgeau.

 

Zidurile ridicate

Lângă-a ta sinistră poartă

Se făleau cu-o plantă moartă

Sau cu frunze-nfometate.

 

Norul ce în depărtare

Părea aurit și mândru

Își punea vălul cel sumbru

La poalele casei tale.

 

Pe fațadele-obosite

Ale ochilor goliți

Umbrele celor zăriți

Se fixau, încremenite.

 

Te priveau mereu cu milă

Toți cei din  împrejurime

Te știau singură-n lume…

Și aproape o copilă

 

Ai iubit atât, o clipă

(Strigăt divin de lumină)

Căci inima feminină

E ca frunza-n vânt gonită!

 

Ai plecat, ne-nduplecată

Uitând de al tău amant…

……………………………….

Noaptea cerul radiant

Arde inima-ntristată!

 

De atunci, eu te zăresc

Tot la geamul uscățiv

Și chipul tău convulsiv

Râde-un râs ce nu-i firesc.

 

Biată, palidă nebună

Te-nspăimântă orice apus

Și sub luna de august

Doar suspinul tău răsună.

 

Așteaptă…acolo așezată

Ca moartea cândva să vină

Și ai să-i zâmbești, senină

Și-ai să cazi inanimată.

 

Ochii tăi sticloși, livizi

Iscodesc în aer, blând,

Moartea ce-ar  putea, trecând

Să te scape-ndat de griji!

libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *