frumusețe nu înseamnă mereu bunătate

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

cu siguranță – filmul [il portiere di notte, liliana cavani, 1974] nu este decât un pretext, un punct de sprijin pentru a mărturisi ceva ce până acum a fost mai mult șoptit despre nazismul ipostaziat în corpul politic al răului absolut, dar încă “fascinant” [susan sontag]. majoritatea publicului de cinema și a criticilor care au încercat să facă “sens” din cele puse în față de regizoare au ales blocajul în scandal. un fost ofițer ss care încearcă să își piardă urma în viena anilor 50 și o supraviețuitoare evreică a unui lagăr de concentrare se reîntâlnesc în hotelul la care el este acum angajat. acum că statutul lor social e inversat, descoperim că nu doar sub imperiul puterii s-a lăsat ea în trecut “atinsă” de max, ci mai ales sub imperiul plăcerii, momentul în care intrăm în labirintul erotic care refuză animalic să se supună imperativelor morale. criticii de film, liberali în toate, capabili să îmbrățișeze în corectitudinea lor politică tot ce e omenesc [chiar și marxist], dar puritani când vine vorba de “extrema dreaptă”, nu au reușit să înțeleagă că tablele legii se sparg în mâinile celui prins în actul sexual. că fiecare act de penetrare este un act de violență [andrea dworkin], poate părea pentru mulți că ține de o aripă mai talibană a feminismului, dar în esență rămâne adevărat. din perspectiva unei astfel de afirmații, ceea ce spunea un otto weininger, că “femeia nu este liberă: ea este mereu înfrântă, în cele din urmă, de dorința de a fi violată de bărbat…” [sex și caracter], nu mai pare chiar atât de radical. dacă mai adăugăm că pentru cel în mintea și în mâinile căruia nazismul a luat naștere majoritatea națiunii este feminină în caracter, liderul fiind cel care are datoria virilă de a supune psihicul feminin al maselor [adolf hitler, mein kampf], aporia este desăvârșită.

kriss ravetto [the unmaking of fascist aesthetics] surprinde foarte bine “scandalul”: în relația dintre lucia și max poziția binară a “victimei pure” și a “răului pur” este deconstruită, lucru inacceptabil pentru cei poziționați mereu dincoace de bine și de rău. michel foucault considera că nazismul a devenit “referința absolută a erotismului”. aceasta nu constituie, însă, o realitate posibilă decât în contextul unei puteri seducătoare [în-sine] la modul erotic pentru genul feminin. “every woman adores a fascist” [sylvia plath, daddy] nu ține atât de genul liric, cât de pozițiile menite să facă plăcerea. dar nu pe identitatea ca un dat biologic [o mistică a sângelui ar spune alfred rosenberg] aș vrea să insist, chiar dacă adorno avea dreptate – “atracția erotică impregnează formele” [teoria estetică]. adevărata putere a nazismului, ceea ce îl face în mod straniu fascinant [nu doar pentru moraliștii vieții, ci chiar și pentru cei mai aprigi dintre oponenții săi], este voința sa estetică, “estetizarea vieții politice” despre care scria un walter benjamin. aproape totul poate fi spus despre regimul nazist, dar nu se poate spune că nu a fost un regim “frumos”. oricât de monstruos ar fi construit caracterul lor, toți cei care îmbracă uniforma nazistă “arată bine” în filme [în schindler’s list, amon goeth e un personaj care pare desprins mai mult din reviste de modă, decât din filele istoriei]. de la începuturile antice ale esteticii am fost învățați că frumosul este o reprezentare sensibilă a binelui, fizicul constituind o reflexie a spiritualului. “este în interesul națiunii ca cei care posedă frumusețea fizică să ajungă în prim plan…”. o spune hitler, nu un creator de modă. sunt sigur că unui justin trudeau, apărătoarele egalității și libertății de astăzi i-ar putea justifica orice atrocitate [cum nici nu are vreo importanță ce face de fapt, toate fiind pierdute la vederea prim-ministrului cu aspect de star de cinema]. adevărata putere a unui regim politic [din punctul de vedere al obsesiilor pe care le creează în timp, pentru că toate sunt îndoielnice din punct de vedere etic, adică la scară micro; niciunul nu durează la nesfârșit] nu constă în armata de care dispune, în dominația economică, ci în amprente stilistice, în forme artistice [ca “linii de putere” – alfred rosenberg], în moda pe care o face, în monumental. cu ocazia ultimelor bombardamente din fâșia gaza, benjamin netanyahu era deranjat de maniera “fotogenică” în care era prezentată moartea palestinienilor, de parcă oricât de eficientă ar fi fost operațiunea militară, victoria ar fi fost periclitată de cum apar combatanții în “film” [precum în romanul lui philip k. dick, omul din castelul înalt]; cum și este de fapt.

în negative horizon, paul virilio identifică caracterul dictatorial al oricărei estetici, indiferent de formele în care ni se prezintă și de impulsurile care le animă – “frumosul este poate prima uniformă.” evul în care trăim este unul în care ideologia de stat pare a nu mai urma atât o știință politică [a cărei moarte a fost acceptată odată cu căderea comunismului de către toate taberele] cât normele în continuă mișcare și transformare din  revistele de fashion și lifestyle. și dacă domnia lor durează mai puțin, asta nu face din ele niște stăpâni mai îndurători. visul nazist al unei lumi mai frumoase este proiectat din vitrine pe toate ecranele. filmată în lagăr de max, lucia nu se consideră atât o victimă, cât personajul principal al unui act artistic [ofițerul ss pare mai mult un “regizor” de film; nu doar amintirile sale, dar și ale luciei sunt construite asemenea unor “scene”; pentru a prinde viață, fantezia are nevoie tot timpul de o coregrafie]. aproape de sfârșitul războiului, joseph goebbels, într-un discurs ținut cu ocazia premierei filmului kolberg, a surprins cel mai bine ce a reprezentat politica nazistă în esență: “domnilor, peste o sută de ani va fi prezentat un alt frumos film color care va descrie teribilele zile pe care le trăim acum. nu v-ați dori să jucați în acest film?”. un final superb pentru opera tragică a germaniei naziste. cum ar fi putut lars von trier să nu îl înțeleagă pe hitler?