libris.ro

Darul

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Adrian Răducan

Bunicii mele dragi

Porţile oraşului erau larg deschise, intrarea fiind blocată de un cordon din soldaţi cu suliţe în mâini. Printre crenelurile ascuţite, soarele arunca săgeţi luminoase risipind orice urmă de umbră, iar aerul se îngroşa sub un val de toropeală. Mai multe căruţe, cărucioare şi o gloată de ţărani cărând dupa ei coşuri din nuiele împletite, pline cu legume sau fructe, aşteptau în linie pentru a primi dreptul de intrare în oraş. Călătorul avu noroc să întâlnească pe drum un zarzavagiu ce mergea alături de fiul său, la târgul din Codrul Frumos unde urma să-şi vândă marfa din carul ticsit cu legume. Odată ce căpitanul porţii îşi făcu apariţia, ţinând o condică în mână, gărzile îmbrăcate în jiletce din piele tăbăcită începură să verifice primele căruţe. Rezemat pe saci cu verze, cartofi şi morcovi, Călătorul privi curios hărmălaia ce se aşternuse în momentul cercetării.

Fară să arunce nici cea mai mică privire, santinelele oraşului ghidară spre poartă căruţele negustorilor ce pasau câte o atenţie în desaga lor. Cei fără dare de mână sau care nu cunoşteau obiceiul, erau ţinuţi mai mult şi verificaţi la sânge. Cei mai gălăgioşi erau trimişi să mai stea o dată la rând. Cu trecerea timpului, lumea începu să se neliniştească şi să discute, exprimându-şi indignarea zgomotos.

— Peştii mei se vor usca precum vreascurile, se plângea un pescar împingându-şi, pe lângă coada de ţărani nemulţumiţi, căruţul plin ochi cu ciortani ce încă se zbăteau.

Una din gărzile unui sergent care îi vorbea prieteneşte unui negustor bogat, îl văzu şi se grăbi spre el.

— Treci înapoi în coadă, neisprăvitule! se răsti soldatul în timp ce îi aplică pescarului un dos de suliţă în stomac.

Omul căzu într-un genunchi, ţinând mâna dreaptă acolo unde fusese lovit. După câteva clipe se agăţă de marginea roţii şi se propti în picioare, mormăind din cauza durerii şi înjurând printre dinţi, însă făcu cum i se spuse. Odată cu el, ceilalţi ţarani încetară să se mai plângă.

De îndată ce căruţele din faţa lor se strecurară în oraş, zarzavagiul luă hăţurile în mâini şi lovi uşor calul. Gloaba care mai devreme păştea smocuri de iarbă maronie crescute pe pământul tare şi uscat, se puse în mişcare trăgând cu greu căruţa după ea.

— Tu de acolo. Ce ai de vânzare? strigă un sergent gras, arătând cu degetul către sacii plini din caruţă.

Barba rară pe care o avea, nu îl ajuta să-şi ascundă fălcuţele lăsate sau guşa plină de osânză, iar nasul roşu, plin de vinişoare, şi duhoarea ce-i ieşea din gură, îl recomandau drept un băutor înrăit.

— Ce să am? spuse grădinarul în timp ce opri calul. Nişte varză, cartofi, legume numa’ bune de mâncat. Chiar ieri le-am cules de pe câmp.

— Eşti sigur că doar atât ai? întrebă grăsanul atingând cu vârful degetelor punguţa de la cingătoare peste care i se revărsa burdihanul. Bănuţii clincăneau uşor, precum nişte clopoţei.

— Să îmi fie cu iertare însă recolta este săracă acuma, seceta a uscat mai bine de jumătate din câmpurile noastre.

— A naibii secetă! D-asta e plină piaţa de vărzari ca tine care-mi aruncă acelaşi pretext de fiecare dată.

Ochii sergentului îl fixară pe Calator.

— Şi ăsta cine mai este? Oraşul nu duce lipsă de vagabonzi şi cerşetori, nu avem nevoie de mai mulţi.

— Este un…sătean, spuse încurcat ţăranul. Mă ajută la cules şi cărat şi-şi câştigă pâinea cinstit.

— Zău? sergentul îşi scobi nasul, dând la o parte cu cealaltă mână, gluga ce-i acoperea capul călătorului.

Pletele castanii ale acestuia îi încadrau faţa osoasă cu ochi căprui, pătrunzători, şi cu o figură blajină. Pentru o clipă, grăsanul îl cântări din priviri şi-şi drese glasul, însă înainte să spună ceva fu întrerupt.

— Să nu va fie cu supărare, jupâne, nu am mult, dar poate că mă pot lipsi de câte ceva, spuse zarzavagiul lovind uşor cu palma unul din sacii pe care îi ţinea în spate. Asta dacă doriţi să primiţi.

— Păi de ce nu spui aşa, omule? sergentul îşi scobi iar nasul şi frecă mucul uscat printre degete. Flăcăi, sălţati sacul.

Un bărbat solid, din grupul celor trei gărzi care îl însoţeau pe grăsan, înhăţă fară întârziere sacul plin de cartofi pe care îl propti pe umăr şi apoi fugi cu el spre grămăjoara de merinde adunată din căruţele ţăranilor. Mulţumit de ce primisese, sergentul flutură din mână către gărzile de la poartă, în semn să-i lase înăuntru.

— Puteţi trece, spuse acesta zâmbind larg, cât să i se vadă nişte cioturi cariate. Apoi dădu o palmă peste crupa iepei, punând-o în mişcare.

Dincolo de porţile oraşului se înşirau clădiri, mari şi mici, din lemn cu lut, şerpuite de străduţe întortocheate, pavate cu pietre, pe unde îţi făceai cu greu loc printre oamenii ce mişunau cu diverse treburi. În spatele căruţei, Călătorul era zgâlţâit cu fiecare pas al iepei răsunând pe  piatra umflată. Din când în când, un morcov sau un cartof îi mai cădeau în cap, ca apoi să sară pe stradă. Un ştrengar de nici cinci ani se repezi numaidecât, înşfăcând un morcov gras din care muşcă cu poftă, apoi o zbughi, dispărând în mulţime.

Codrul Frumos se întindea pe o fâşie lată de pământ, mărginită la răsărit de o faleză calcaroasă cu pantă abruptă şi colţuroasă, iar la vest de un estuar cu pâlnia largă, presărată cu insule de nisip alb. De pe promontoriul estic, castelul se înălţa drept ca o suliţă deasupra oraşului. Donjonul măreţ în formă cilindrică, era flancat de ziduri mohorâte din granit cenuşiu, şlefuit de timp şi vânt, pe ale căror metereze abia de se întrezăreau santinelele.

Vacarmul din piaţă se făcea din ce în ce mai auzit, semn că nu mai aveau mult până la destinaţie. Căruţa împovărată înainta anevoios prin muşuroiul de târgari ce dădeau târcoale vânzatorilor cu sarghii pline de vechituri, înşirate de-a lungul străzii. În cele din urmă trecură printr-o poartă mare, ogivală, încadrată de pereţi din cărămidă roşie ce delimitau Cvartala Negustorilor de celelalte părţi ale oraşului. De o parte şi de alta a intrării, paznici sprijiniţi în suliţe cercetau din priviri mulţimea.

Dincolo de ziduri, trecură pe lângă tarabe acoperite, unde măţarii îşi agăţau cârnaţii pentru a îi usca la soare, iar satârele măcelarilor troncăneau pe butucii de lemn, unde tranşau bucăţile de carne. Mirosul de pâine caldă ce plutea în aer făcea stomacul să-ţi ceară de mâncare atunci când, alături, vânzători ambulanţi împingeau cotigi încărcate cu gogoşi, turte şi pâine. Negustorii intraţi înaintea lor îşi descărcau, lângă căruţe, sacii cu legume şi fructe. Unii dintre ei strigau în gura mare, lăudându-şi marfa şi încercând să atragă atenţia trecătorilor:

— Pepeni, hai la pepeni, îi am pe cei mai dulci, veniţi să gustaţi; Mere verzi şi mere roşii, avem mere verzi şi mere roşii! Ia varza neamule, mai ieftin de atât nici că mai găseşti.

— Prr, ho! căruţaşul îşi opri calul şi întoarse capul spre Călător.

— Până aici vă pot duce, spuse acesta. Nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru ca mi-aţi ajutat fiul. Țăranul mângâie părul bălai al flăcăului şi îi sărută ochiul drept.

— Sunteţi oameni buni, aşa că fiţi binecuvântaţi, răspunse tânărul din spatele căruţei.

Acesta apucă leuca din partea dreapta şi, dintr-o mişcare, sări pe pământul bătătorit, presărat cu pietre. Nu dorea să zăbovească mult, aşa că le mulţumi ţăranilor pentru călătorie şi porni desculţ pe străzi. Îşi croi drum printre şincurile dezordonate, de unde un târgoveţ curios s-ar fi dezlipit cu greu de negustorii ce încercau, care mai de care, să bage pe gât chilipiruri nefolositoare unui potenţial muşteriu. Alături doi vânzatori se certau pe cumpărători fiind necesară intervenţia gărzilor pentru a-i calma. În altă parte un brutar burtos striga după nişte copii care o luară la sănătoasa imediat ce şterpeliseră câteva tarte.

În timp ce înainta pe străduţele prăfuite, tarabele şi prăvăliile se împuţinară, arbuştii ornamentali făcură loc unor boscheţi ţepoşi şi pâlcuri dese de pălămidă; casele din lemn fură înlocuite de cocioabe din chirpici cu acoperiş de paie. Când coti pe una dintre aleile lăturalnice, un grup de bărbaţi, îmbrăcaţi în zdrenţe ce jucau zaruri, îl priviră cu ochi lacomi. Dacă eram cu haine mai bune, cu siguranţă s-ar fi sinchisit să mă dezbrace, gândi Călătorul.

Pe cerul albastru, lipsit de nori, un stol de pescăruşi gălăgiosi zburau în cerc, iar valurile ce se spargeau la mal, gâdilau urechea asemeni unui cântec dulce. Oraşul se construise de-a lungul portului care, acum, găzduia câteva zeci de cheiuri unde în fiecare zi, corăbii din toate colţurile lumii veneau să încarce şi să descarce mărfuri rare. În zare, navele de pescuit cu vele galbene împânzeau marea ca nişte stele plutitoare pe un cer verzui, în timp ce o galeră pântecoasă se strecura printre ele, acostând la dană.

Pe străduţele sărace de lângă port, o hoardă de copii urlători, fugeau desculţi după un ghemotoc mare pe care îl loveau cu piciorul, nepăsându-le de oţăreala babelor ce îi înjurau când alergau pe lângă ele. Undeva mai în spate, pe o ridicătură de nisip, un copil stătea în fund, sprijinindu-şi capul pe genunchi. Privind preţ de câteva clipe, Călătorul se hotărî să se îndrepte către el. Câteva găini ce scormoneau pământul, zburătaciră printre picioarele lui atunci când trecu prin preajma lor, iar privirile indiscrete ale babelor îl urmăriră la fiecare pas. Băieţelul tremura din tot corpul şi plângea înăbuşit. În dreptul lui, nisipul era îmbătat de lacrimi.

— Copile drag, îi spuse Călătorul, de ce plângi în loc să te joci alături de ceilalţi copii?

Când nu primi răspuns, se aşeză lângă el şi îi mângâie creştetul, încercând să îl calmeze. Zulufii de păr bălai i se scurgeau printre degete precum mătasea.

— Ia spune-mi, unde sunt părinţii tăi? îl întrebă cu o voce caldă.

Băiatul încă tremura, dar îşi ridică privirea, holbându-se la străinul din faţa lui. În ochii mari, căprui, i se adunaseră lacrimi ce se prelingeau peste obrajii îmbujoraţi. Dintr-o nară îi curgeau muci pe care şi trase înapoi, tuşind. Cu o voce tremurândă reuşi să pronunţe câteva cuvinte:

— S-au…dus… şi aa..cum. Copilul părea că se îneacă. Bu…bu…niiiica.

Un val de plâns îl zbuciumă din nou şi nu reuşi decât să arate cu degetul spre intrarea dintr-o cocioabă aflată lângă ei.

— Ia-mă de mână şi hai să mergem împreună la bunica ta ca să vedem ce face, îi spuse acestuia, ştergându-i cu un deget, lacrimile calde, necăzute.

Baieţelul îl privi cu ochi inocenţi  şi-şi scutură capul în semn de refuz.

Atunci voi merge singur, se hotărî Călătorul. Inspiră adânc şi se ridică de pe nisipul fierbinte, păşind agale spre bojdeuca indicată de băiat. În semiîntunericul încăperii, găsi o mână de oameni ce vegheau, printre lumânări aprinse, o bătrână aflată în agonie. Toată lumea se opri din şuşotit, schimbându-şi priviri între ei, însă nici unul nu îndrăzni să i se adreseze străinului ce adăsta în prag. Sunt un necunoscut pentru ei, se aşteaptă să le spun eu ceva, se gândi, iar apoi le dădu bineţe şi intră în casă, aşezându-se lângă un bătrân care avea un ochi bolnav. Ceilalţi începură să vorbească din nou, ca şi cum nimic nu se întamplase, însă erau cu ochii aţintiţi asupra lui. Două babe şuşoteau despre cea care zăcea în pat, cum că nu mai apucă asfinţitul, iar un bărbat tânăr îi gesticula unei femei grase spunându-i că, fară familie, baiatul de şapte ani va ajunge un pungaş şi, cel mai probabil, o să putrezească în temniţă sau într-una din spânzurătorile ridicate în faţa Marii Basalee a lui Leador.

Acest viitor trist îl făcu pe Călător să se gândească la băiatul cu ochi calzi, înlacrimaţi, care îi priviseră pe-ai lui, cerându-i parcă milă. Făcu câţiva paşi înspre patul de moarte şi privi bătrânica ce avea ochii închişi şi mâinile împreunate deasupra pieptului. Gura îi era deschisă, încleştată, şi, din când în când, spumă albicioasă îi ieşea pe lângă colţurile gurii. O babă cocoşată se aplecă de pe un scaun aşezat la căpătâiul patului, pentru a-i şterge gura cu o cârpă năclăită. Singura dovadă de viaţă a femeii, era pieptul ce se ridica şi se lăsa într-un ritm încet cu o răsuflare grea, ca un gâjâit. Îi fu de ajuns o singură privire, ca apoi îngenuncheze lângă batrână, unde încercă să îi desfacă palmele strânse.

— Pleacă de-acolo, urlă baba cocoşată. Ce crezi că faci aici?

O mână lipsită de vlagă încerca sa îl tragă de lângă muribundă, însă nici măcar nu clinti braţul străinului.

— Îi ofer acestei femei, darul milei, pentru un suflet curat ce aşteaptă afară, răspunse bărbatul în robă, aplecându-se spre femeia din pat ca să îi sărute fruntea. Pe buzele lui calde, pielea bătrânei se simţea rece şi lipicioasă. Stătuse acolo, preţ de o clipă, iar în momentul în care se ridică, simţi o lacrimă fierbinte cum i se prelinge de-a lungul nasului, picurând peste obrazul ei. Picătura se absorbi printre zbârciturile ce îi străbateau faţa.

Cei din încăpere începură să îl tragă de haine şi să-l împingă în afara casei. Un bărbat cu chipul mâncat de vărsat îi dădu din plin o palmă peste faţă. Obrazul îl ardea, iar gustul sărat al sângelui îi inundă gura, dar, chiar şi aşa, durerea era mică pentru el. Tras de haine şi împins de la spate ieşi din casă fără să opună rezistenţă. Toţi îl înjurară. Când trecu pragul, bărbatul care îl plesnise mai devreme, îl scuipă între ochi. Străinul se şterse cu mâneca robei, se întoarse şi plecă, nebăgând în seamă ocara lor.

— Să nu te mai prindem aici, cerşetor nenorocit! strigă după el, femeia grasă.

Bărbatul se îndreptă către copilaşul ce părea prea cufundat în propriile gânduri pentru a sesiza zarva ce se produsese în jurul lui. Când simţi că se apropie, băieţelul îşi ridică privirea din nisipul umed de sub el şi se uită spre acesta. În lumina soarelui, lacrimile de pe faţă îi sclipeau ca nişte nestemate.

— De ce mai plângi acum, copil frumos, nu vezi că bunica ta trăieşte? îi spuse Călătorul în timp ce se aplecă spre el ca să-i şteargă picăturile de pe obraji.

Din spate, înjurăturile încetară subit. Femeia care mai devreme zăcea în pat, ieşise acum în faţa casei, sprijinindu-se de marginea unui perete, spre uimirea tuturor. Părea năucă, de parcă se trezise dintr-un vis adânc.

— Este o minune! exclamă baba cocoşată. Tatăl şi-a arătat mila şi s-a pogorât printre noi ca să îi deie viaţa înapoi.

— Ce spui, femeie! o repezi bărbatul ei. Ăla de acolo, cerşetoru’, ăla a înviat-o.

Ceilalţi se năpustiră asupra bătrânei ce stătea în prispă, atingând-o şi scoţând exclamaţii admirative şi uluitoare.

— Adran. Vocea slabită a femeii se auzi precum o şoaptă.

Adran, se gândi străinul. Este un nume demn de un rege.

Faţa băiatului se schimbă. Un zâmbet vesel îi şterse grimasa de pe buze, iar ochii umezi îi jucau de fericire.

Mulţumit de bucuria oferită, Călătorul îşi văzu de drum, lăsând în urmă oamenii uluiţi. Nici bine nu făcuse câţiva paşi, căci simţi cum este tras de pulpana robei, iar când se întoarse, băieţelul se ridică pe vârfurile picioarelor şi îl strânse în braţe ca pe un dar nepreţuit. În acel moment Călătorul zâmbi, ştiind că dragostea copilului era adevărată…

Text publicat pentru prima oară pe Select News.

#

Adrian Cătălin Răducan (n.1987) este scriitor de literatură fantastică şi membru al grupului literar Secţia 14. A debutat în anul 2015 cu nuvela dark fantasy „Profeţiile din lumânări”,  publicată în antologia „Eroi fără voie” (Ed. Millennium Books). A absolvit facultatea de Știinţa şi Tehnologia Informaţiei din cadrul Universității Titu Maiorescu în anul 2008. În prezent lucreză la IBM România ocupând postul de administrator SAP Basis.
„Asemeni personajelor din poveşti care pornesc la drum mânate de viziunile din vise, la fel şi eu m-am apucat de scris cu dorinţa de a-mi urma visul.”

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #49-50 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *