“Probema” Avangardelor

de Adrian Grauenfels

Orice studiu al Avangardelor Româneşti  la începutul secolului XX (1918-1930) am deschide, ne duce fără greş la numele artiştilor români, cei care au pus bazele şi au inventat dadaismul, o mişcarea colosală în filosofie şi arte, care a devenit mai târziu inima suprarealismului. Ideile lor au migrat în toată Europa influenţând profund modul de a privi şi consuma literatura, pictura şi artele în secolul trecut. Vom întâlni mereu numele unor artişti evrei ca de exemplu: Tristan Tzara, Marcel Ianco, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Victor Brauner, M.H. Maxy, Jules Perahim, Paul Celan, Sesto Pals, Paul Păun, Arthur Segal, Brunea Fox etc, toţi născuţi în România, toţi inovatori şi promotori ai schimbării şi a anulării dogmelor care sufocau sufletele. Ei intuiau marea revoluţie socială, mentală şi ideologică, care urma să schimbe definitiv vechea Europă. Grupurile de avangardă se strâng în jurul revistelor Contimporanul, Integral, Unu. Avangarda s-a vrut şi a fost purtătoarea noului, a marcat deschiderea spre o încercare artistică de separare de tradiţia literară şi cultura rigidă, realizând o sincronizare perfectă cu avangarda europeană.

Dadaiştii se luptau la sânge cu arta abstractă, refuzau cubismul, erau consideraţi radicali, extremişti şi nu inovatori. Dar ideile lor se răspândesc cu viteza fulgerului din Elveţia spre Germania, Franţa, Rusia, Belgia, Olanda. Avangardele produc scandaluri, polemici, erau detestate de unii, alţii se înlăturau aproape instantaneu. Azi am defini mişcarea avangardistă a fi un pluton în faţa frontului, căutând drumuri necunoscute, pentru cei care îi vor urma şi imita. Pictorul Kandisky face ordine în haosul avangardist al timpului său, desenând un triunghi în vârful căruia se află artistul care conduce omenirea spre noi culmi estetice, spirituale.

Foarte mulţi avangardişti sunt respinşi de oficialităţi, de academii, la fel cum se întâmplase impresioniştilor şi fauviştilor la vremea lor. Prin anii ’70 ai secolului XX istoricii artelor au pus întrebarea dacă mai există avangarde. Ambianţa socială fiind schimbată, răspunsul primit este un definitiv nu. Avangardele pe care noi le căutăm şi discutăm au fost posibile până la apariţia postmodernismului care a şters toate graniţele între percepţie şi interpretarea ei. Avangardiştii noştri au avut o istorie zbuciumată, pe câţiva îi vom aminti aici.

[B Fondane]

Marcel Ianco (1895-1984). Ianco era pictor avangardist, fondator al dadaismului alături de evreul Tristan Tzara. A fost arhitect, grafician şi gravor. A construit în Bucureşti clădiri după noi idei arhitecturale, cubiste. Scrie la revista Contimporanul alături de Voronca şi Arghezi. A emigrat în Israel unde înfiinţează o colonie a artiştilor la Ein Hod, la sud de Haifa. Un muzeu permanent prezintă vasta opera a lui Ianco. Oraşul Tel Aviv numără zeci de case a căror arhitectură este semnată de Marcel Ianco.

Isac Peltz (1899-1980) – scriitor al Bucureştiului, al “Caii Văcăreşti”. Cartea sa transformă o drama personală într-un român puternic plasat în mahalaua evreiască, carte la care a lucrat timp de 10 ani. Este o preţioasă mărturie a atmosferei şi moravurilor cartierului în anii 20. Mai scrie şi “Foc în Hanul cu Tei”. A fost un publicist şi jurnalist apreciat. Jules Perahim (1914-2008) – Scenograf, pictor, grafician. Activ de la 18 ani în grupul de avangardă. Era bun prieten cu avangardiştii: Gherasim Luca, Aurel Baranga, Victor Brauner, Saşa Pană.

[M Ianco]

Din anul 1940 politica antisemită a guvernului Goga – Cuza duce la pierderea cetăţeniei pentru circa 200.000 de evrei. În August 1940 se legiferează legi inspirate de politica de la Nurenberg şi se interzic căsătoriile mixte între evrei şi ne-evrei. Evreii sunt excluşi din asociaţii, şcoli, teatre. Apar rebeliuni legionare în Moldova, în Bucureşti au dus la incendierea Templului Spaniol din strada Negru Vodă, distrus apoi complet. Templul Coral (în stil maur după un model de sinagogă vieneză) a fost devastat în 1941. O revoltă contra generalului Antonescu se transformă în pogrom, calea Văcăreşti fiind în centrul animozităţilor. După cel de-al doilea război mondial o mare parte din evrei pleacă din România spre Israel şi din cei 70.000 de evrei Bucureşteni rămân pe loc numai vreo 4000.

Profeţi ai viitorului, bănuind catastrofă iminentă, unii dintre avangardisti ei evadează din România ameninţată de nazism spre Franţa, Germania sau Israel. Jules Perahim evadează în URSS şi revine după războiul mondial. Benjamin Fondane este activ la Paris unde se instalează în 1923, acolo publică şi scrie în limba Franceză. Va fi arestat şi gazat de nazişti în 1944. Paul Celan se stabileşte la Paris în 1948.

[V Brauner]

Aceşti artişti exilaţi continuă să muncească, să producă o artă revoluţionară fie literară, fie vizuală. După războiul al doilea mondial câţivaa vangardişti se reunesc la Bucureşti. Din 1945 până în 1947 grupul de artişti suprarealişti, din care făceau parte Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost, încearcă să definească situaţia suprarealismului în contextul unor transformări sociale iminente. Paul Păun (1915 – 1994) a fost mezinul unui cuplu de evrei moldoveni pe nume Herscovici. A devenit membru al grupului avangardist Alge şi a început să publice în revista cu acelaşi nume. La începutul anului 1940, el a co-fondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină. În timpul celui al doilea război mondial, Păun, ca doctor evreu, a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi. În iarna anului 1945, Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o nereuşită încercare de plecare ilegală din România, în 1948. A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se la Haifa, a reluat practica medicală şi activitatea să artistică. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite de de chipuri fragmentate sau total abstracte. Poetul Gherasim Luca, hărţuit de comunişti părăseşte România pentru Franţa în 1952. Acolo va scrie în limba Franceză şi va deveni unul din cei mai mari poeţi de limbă franceză, născuţi în afara Franţei.

[Gh Luca]

Moştenirea culturală lăsată de aceşti mari artişti este colosală. În afară de Marcel Ianco căruia i se dedică un muzeu Ianco-Dada la Ein-Hod, oraşul artiştilor pe care îl fondase, toţi ceilalţi sunt ignoraţi şi uitaţi şi în România dar şi în Israel. Guvernul comunist la putere până la revoluţia din 1989, ţine în secret avangardele, numele artiştilor noştri dispar din nomenclatura celor studiaţi, pomeniţi sau agreaţi. Aşa se face că în România post belică Avangardele nu sunt cercetate, iar prezervarea tezaurului cultural trece în mâna unor persoane private.

În schimb, în Franţa, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Victor Brauner etc se bucură de faimă şi munca acestor artişti este studiată, tradusă şi publicată. Operele complete ale lui Tristan Tzara sunt proprietatea editurii Flammarion, alte scrieri sunt sub controlul editurii Gallimard. Luca este exploatat de firma José Corti, in Israel văduva lui Paul Păun cedează manuscrisele soţului fără discernământ, unor neaveniţi. Tablourile lui Perahim sunt vândute la întâmplare, unele prin licitaţii, altele ajung în colecţii particulare şi dispar fără urmă. În lumea întreagă apar pleiade de cercetători, profesori sau autori fără vreo legătură cu rădăcina românească sau iudaică a acestor avangardişti evrei, care sesizează comoara culturală lăsată la cheremul norocului:

1997 – Apare societatea de studii Benjamine Fondane (fondatori: Monique Jutrin, Eric Freedman, Claire Gruson, Isidore Zultak). Editura Vinea – România- traduce şi publică o lungă serie de cărţi ai avangardiştilor români. Nicolae Tzone cercetează pe Tzara, Luca şi Ianco. Paul Celan este studiat la Universitatea din Berlin în mod curent. Edituri ca Polirom, Tracus Arte, publică lucrari diverse. Profesorul Ion Pop, Geo Şerban Petre Răileanu, etc scriu intens despre Tzara, Urmuz, Luca şi ceilalţi avangardişti. Marius Hentea publică cartea “Tata Dada”. Academia Română a produs un volum cu numele 75HP. La Editura Tracus Arte mai găsim cartea Sesto Pals scrisă de Michael Finkenthal şi de Răzvan Voncu. Igor Mocanu prezintă filme ale avangardelor. Lista este interminabilă şi suntem recunoscători acestor persoane care aduc la lumină marele fenomen avangardist pornit în România.

Problema rămane totuşi a noastră. O mare expoziţie a avangardelor plastice numită “De la Dada la Suprarealism: Artişti evrei în Avangardă Română, 1910-1938”, a fost posibilă numai datorită unor sponsori şi organizatori străini. Israelul oficial practic nu studiază şi nu încurajează cercetarea avangardelor. Nu există un centru care să coordoneze arhivarea documentelor şi a mărturiilor rămase pe la colecţionari, moştenitori şi particulari. Nu există un muzeu serios al evreilor români care au inventat Dadaismul si Avangardele. Iată un teritoriu regretabil, monstruos de neglijat. Invit cititorii care deţin informaţii, scrisori, cărţi sau documente legate de persoanele amintite să ni se adreseze. Prezervarea a 100 de ani de la scânteia dadaistă este o cauza nobilă care ne fascinează şi obligă totodată.