Momâia

[fragment de roman]

de Ioan Suciu

Alecsandra, nepoata lui Naum, se specializase în spiritism. Putea să scoată fum pe urechi, să imite cucuveaua şi să cânte la ţambal legată la ochi.

     Ea a chemat multe personalităţi din trecut, Zambaccian, Jules Verne, Domnul Goe, Einstein şi încă vreo zece, pe care i-a închis în magazia de lemne şi le-a dat spanac şi apă sfinţită cu lămâie, de trei ori pe zi, iar duminica o sticlă de vin pelin. Îi dusese de două ori pe săptămână la grădina zoologică, iar marţea şi vinerea îi plimbase cu vaporaşul în Herăstrău.

     Când a primit comanda să-l invoce pe străbunicul, ea s-a aşezat în capul mesei şi a cerut un lighean, un picior de iepure, o ureche de pisică şi o blană de zece mii de euro. Ea s-a uitat cu dragoste şi concentare spre imensul tablou din perete al străbunicului Lazăr.

 După ce i s-au adus cele necesare, fata ceru să se stingă lumina. Trecu un timp nu prea scurt în care nu înţelesese nimeni ce se petrecuse, deşi se auziseră diferite pocnete şi foşnete ; lumina se aprinse. Obiectele dispăruseră. Fata îşi continuă concentrarea, stând cu ochii închişi şi cu o ţigară lungă în colţul gurii. Ceru o carte cât mai groasă şi o cheie. Cartea se găsi imediat, dar cu cheia a fost mai dificil. Atunci bărbatul mai în vârstă, aşezat lângă ea în stânga, îi oferi cheia garsonierei lui din cartierul Primăverii.

  Fata solicită din nou stingerea luminii şi-n întuneric se auzi un pârâit de oase, scrâşnete de măsele şi câteva zgomote sugerând ciocnirea unor capete între ele; la un moment dat, pe scenă (sufrageria era destul de mare şi-într-un colţ era un podium) apăru o sferă luminoasă cu diametrul cam de mărimea unui om; în centrul ei se contură, de parcă-ar fi coborât din tablou, străbunicul Lazăr. Adunarea privi cu răsuflarea tăiată. Străbunicul era roşu la faţă, iar favoriţii-i erau presăraţi cu fire albe. Lumina se aprinse şi străbunicul ieşi de pe scenă cu o mină încruntată. Avea mişcări sacadate şi părea că se ceartă cu cineva.

–     Da, zise el către cei adunaţi, asta e prea de tot! Unde e Ghiţă? De ce n-a venit? Întotdeauna când îl trimit după vin, întârzie!

Străbunicul Lazăr se aşeză dezinvolt la masă pe un scaun din apropierea lui Alecsandra. Cei de la masă rămaseră încremeniţi, cu figuri cadaverice. Naum făcu semn unui nepot de-al său care stătea lângă un perete, un puşti de vreo opt-nouă ani, care din cine ştie ce coincidenţă se numea Ghiţă, îi puse în palmă două bancnote şi-i spuse să se ducă la crama din apropiere să cumpere două kile de vin „Vezi să fie d-ăla roşu!” preciză el.

Alecsandra întrebă cu voce clară dacă adunarea mai vrea să vadă pe cineva şi pe cine anume.

      –    Cum pe cine? interveni străbunicul Lazăr. Unde e Lenuţa?

      –    Care Lenuţa?  întrebă Alecsandra.

      –    Cum, mai şi întrebi?! Lenuţa, nevastă-mea!

      –    Aha, da, spuse fata şi mai ceru o găină. Se concentră puternic asupra galinaceei care fusese adusă imediat şi lumina se stinse. Globul luminos îşi făcu intrarea pe scenă şi străbunica Lenuţa îşi făcu apariţia în centrul său: o femeie în jur de cinzeci de ani, cu păr argintiu frumos strâns într-un coc, coborî în scenă şi se aşeză la masă cam vizavi de străbunicul Lazăr. Văzându-l, tresări mirată, şi întrebă :

      –    Ce naiba faci aici ?

–    Ce să fac, aştept să sosească Ghiţă cu vinul!

      –    Şi ce să faci cu vinul? Azi e vineri! N-ai spus că vinerea faci pauză? îi zise consoarta peste masă. Ceilalţi comeseni nici nu respirau.

–     Ia mai lasă-mă-n pace! se oţărî bătrânul. Întotdeauna m-ai bodogănit ! Muncesc toată ziua ca un rob şi n-am nicio satisfacţie!

–     Şi să ştii că nu te-ai aşezat bine acolo! continuă străbunica netulburată. Cine e tânăra de lângă tine ?

Străbunicul examină curios locul cu pricina. O fată zglobie cu obrajii îmbujoraţi înlemnise la o distanţă de două scaune de el. Străbunicul spuse:

        –    Dacă nu-mi dai pace să ştii că plec în oraş!

  –    Pleacă, pleacă! Mereu m-ai lăsat singură cu o droaie de copii, de care n-ai avut grijă niciodată!

Străbunicul părăsi brusc adunarea trântind uşa în urma lui. Se pierdu prin mulţimea de pe stradă. După un timp cineva reuşi să-l vadă de la fereastră pe trotuarul de vizavi; statura lui impozantă era inconfundabilă. Străbunicul purta o scurtă miţoasă şi nu avea nimic pe cap, cu toate că era frig. Naum părăsi şi el locul şi alergă ajungând la câţiva metri în urma străbunicului care privea consternat spre automobile, vitrine, blocuri, câini etc. Traversa străzile fără să ţină cont de stopuri; mergea hai-hui, fără ţintă şi fără grijă. Privirea lui era absentă şi tâmpă; părea că peisajul în care se mişcă nu are nimic în comun cu el şi-l zgândărea. La un moment dat îl zări pe Naum şi, fără să se mire că i-a apărut brusc în drum, îl întrebă :

      –    Ascultă nepoate, eu unde o să dorm ?

–    Păi unde să stai ; la noi acasă!

–    Ai casă mare ?

–    Încăpătoare! Stăm la bloc!

Şi Naum îl conduse până la locuinţa sa.

Străbunicul se opri şi privi uimit cele zece etaje din faţa lui.

       –    Nu cumva eşti conte ? întrebă el.

–     Cum conte ?!

–     Păi cum să ai tu singur o casă cât un palat ?

–     Nu, eu am numai un apartament !

–     Şi restul ce sunt? Camerele servitorilor tăi ?

–     Nu, nici vorbă!

–     Aha! exclamă străbunicul şi mai nedumerit.

Pătrunseră în imobil şi străbunicul dădu să intre pe prima uşă care-i ieşi în cale. Naum îl opri şi-l conduse pe scări până la apartamentul său de la etajul patru.

–     Deocamdată soţia fiind plecată la ţară poţi să stai în oricare cameră doreşti, până când ai să te-ntorci !

       –    Unde să mă-ntorc? tresări străbunicul ca un cal lovit de cravaşă.

Lazăr vizită camerele: dormitoarele, sufrageria, cămara şi bucătăria, pipăind mobilele şi obiectele.

        –    Cam demodate, zise el, nu văd deloc încrustaţii !

Se opri în sufragerie privind cu stupefacţie plita electrică. Se jucă pe la butoane şi când se plictisi rămase în picioare lângă plită, cu o mână pe un disc, privind pe fereastră.  Se fripse în aşa hal încât Naum abia îi potoli durerea punându-i mâna într-o oală cu ulei.

     –     Dar e cam frig aici! Nu aduci lemne?

     –     N-avem nevoie de lemne !

–    Da’ cu ce vă încălziţi voi aici? întrebă străbunicul sprijinindu-se de calorifer.

–    Avem instalaţie specială!

–    Ei, pe dracu’! zise Lazăr şi se-ndreptă spre uşă.

–    Unde pleci?

–    Am puţină treabă, spuse străbunicul.

Străbunicul Lazăr se enervă că tufele ude,  aduse din parcul din apropiere, nu se aprindeau. Apoi îl întrebă pe Naum ce are de mâncare. Scoase din lada pe care Naum o numi frigider tot ce găsi. Se declară foarte nemulţumit. Trei păstârnaci, zece ouă şi doi pui congelaţi.

–     Ce-s cu puii ăia morţi? Mie-mi trebuie carne prospătă! Să nu mai mănânci aşa ceva că te îmbolnăveşti!

Şi străbunicul Lazăr plecă la piaţă. Se întoarse cu 15 găini vii legate de picioare cu o sfoară, o capră şi un purceluş de lapte. Le târî pe scări în sus cu un tărăboi infernal şi le lepădă pe toate în sufragerie. Canapeaua şi fotoliile se umplură de găinaţ. Capra mirosea îngrozitor şi străbunicul se pregătea să taie porcul.

        –    Ce faci aici? strigă Naum. De unde ai furat animalele astea?

 –     Le-am cumpărat. Am galbeni. E adevărat că a trebuit să trec mai întâi pe la un ghișeu unde i-am schimbat pe hârtii d-astea nenorocite. Să-mi dai nişte paie.

  –     Pentru ce ?

  –     Să pârlesc porcul!

  –     Ai înnebunit !

  –     Stai calm şi scoate nişte vin. Dar Ghiţă acela unde e ?

  –     Cred că s-a întors la Alecsandra.

   –    Şi nevastă-mea e tot acolo! Ai nişte vin sau n-ai?

Naum aduse o damigeană de pe balcon. Imediat Lazăr o duse la gură şi bău îndelung.

         –     Parcă m-am mai încălzit! Că mult frig am mai îndurat eu în ultimul timp !

Lazăr legase porcul de calorifer şi căuta un cuţit potrivit. Apoi străbunicul începu să cânte. Porcul începu să guiţe amarnic. Găinile cotcodăceau frenetic. Poftele lui Lazăr creşteau pe minut ce trecea. La un moment dat, cu cuţitul în mănă în mijlocul sufrageriei, începu să strige: „Unde naiba mi-e nevasta?  Nu pot să mă descurc fără femeie !”.

         –     Auzi nepoate?  Trimite pe cineva la stabiliment să ne aducă nişte gagici, că nu mai pot!

   –     Pe cine să trimit?

   –     Nu ştiu! În casa asta nu mai stă nimeni?

    –    Ba da! Dar au treburile lor!

Cineva sună la uşa de la intrare.

          –     Se aude un clopoţel ! zise Lazăr.

Naum deschise şi dădu cu ochii de vecinul de la etajul de dedesubt. Acesta se plânse de gălăgie. Naum îi spuse să cheme poliţia că i-a intrat în casă un nebun.

          –      Cine era la uşă ? întrebă Lazăr.

    –      Un vecin.

    –      I-ai spus să ne aducă femei ?

    –      Da, minţi Naum.

După un timp în care Lazăr tăie porcul şi se umplu de sânge, se auzi din nou soneria. Erau doi poliţişti.

           –     Ce se petrece aici? S-au auzit nişte strigăte de agonie! zise unul din poliţişti.

Lazăr veni şi el. Avea figura congestionată şi era mânjit de sânge pe haine.

     –      Aţi omorât pe cineva? îl luă în primire un poliţist.

     –      Ce vrei, măi băiatule?  spuse Lazăr.

       –     Am primit o reclamaţie, zise poliţistul.

      –      De la cine ? spuse Lazăr privind urât spre Naum.

      –      De la un vecin al dumneavoastră ! Vă rog să prezentaţi un act de identitate!

      –      Eu ? zise Lazăr.

       –    Da. Sunteţi pătat cu sânge.

       –    N-am.

       –    Adică?

       –    Hai să vă dau un pahar de vin !

       –    Numele dumneavostră!

       –    Lazăr! Cu cine am onoarea?

       –    Surugiu, plutonier şi Boscorodeanu, sergent major.

       –    Îmi pare bine! Băieţi gigea !

       –    Locuiţi aici?

       –    Nu. Doar el. Nepotu-meu.

       –    Unde aveţi domiciliul stabil ?

       –    La cimitir, interveni Naum.

       –    Doarme în cimitir?

       –    Da; în cimitir se doarme, spuse Naum.