libris.ro

Arta sub arme şi teroare

de Adrian Grauenfels

De peste 6 ani urmărim cu nelinişte şi îngrijorare haosul care s-a produs după aşa numită “Primăvară Arabă”, începută în anul 2010, care a zdruncinat total Orientul Mijlociu şi a dus, printre altele la apariţia mişcării ISIS şi a unor fără de precedent migraţii de refugiaţi spre Europa, cu repercursiuni viitoare, imposibile de evaluat. La capătul acestui fenomen social – cultural-demografic se află Tunisia, care a dat semnalul primei revolte contra dictaturii militare iar la celălalt, războiul fratricid din Siria, angajată într-un conflict sângeros, catastrofal populaţiei civile care, cu milioanele, a ales calea refugiului. Despre saga şi tragedia populaţiilor deplasate, şi al celor care plătesc cu viaţa pentru aceste ciocniri multinaţionale, inter-rasiale, presa, reţelele sociale de pe net, cât şi guvernele amestecate în conflicte relatează pe larg. Dar nicăieri nu se pomeneşte despre viaţa culturală şi spirituală a celor aflaţi de ani în nesiguranţă. Revista noastră îşi propune să arunce o modestă lumină asupra a doi artişti, un poet tunisian şi un pictor Sirian influenţaţi de tragedia celor rămaşi sub ocupaţie, sau nomazi spre un refugiu cu incerte şanse de salvare.

Mohamed al-Sghaier Ouled Ahmed (1955 – 2016)

Este un poet tunisian, renumit intelectual de stânga. A militat contra regimului Bourghiba. A fost apoi oprimat de Ben Ali (El Abidine Ben Ali – al doilea preşedinte la Tunisiei între 1987-2011) în multiple reprize, pentru opiniile sale progresiste. Mult timp înaintea revoluţiei Tunisiene din 2010, poezia sa profetiza răscoala populară care va pune capăt dictaturii. Umorul negru marchează o bună parte din textele sale critice. Cu timpul, acest umor devine o armă stilistică care conferă putere cuvintelor sale. De exemplu, iată o butadă despre propria sa viaţă:

“Expectanţa de viaţă a unui Tunisian este doi preşedinţi şi o jumătate”.

În 1993 poetul refuză Ordinul Naţional pentru merit cultural, decernat de Ben Ali. Preferă în schimb să glorifice revoluţia la care ia parte:

Se-anunţă o furtună mare şi toate acoperişurile lor sunt din paie şi din stuf
Palma furiei, loveşte dură, în ferestrele lor fragile
Nu fiţi mâhniţi, fraţi ai mei, niciodată!

Tunisia şi problemele sale va fi prezentă în mai toate poeziile poetului:

 

Hârtie
M-am vindecat de poezie
nu mai mi-e rău,
în ciuda grijii pentru o naţiune neliniştită
Un lucru simplu mă frământă:
Versul, poezia sunt la putere
M-am dus de multe ori la cimitir
dar am fost vânat…
singură, hârtia, doar ea mă suportă…

“Cum nimeni n-o iubeşte” este o poezie bine cunoscută, în toată lumea arabă. De fapt un imn, a inspirat o serie de piese muzicale scrise de compozitori Tunisieni moderni.


Cum nimeni n-o iubeşte


ne iubim ţara
cum nimeni n-o iubeşte
dimineaţa, seara, duminica
Şi de ne-or omorâ,
aşa cum au mai făcut-o,
Vom reveni să cucerim ţara asta.

“Femeile ţării mele” a devenit imnul feminist sau al femeilor de rând din Tunisia. Este intonat la toate adunările stradale, manifestaţii sau
proteste ocazionale.

Femeile ţării mele


am scris, ce mult am scris
scisori obositoare şi note
am descris, cât am descris…
şi iar am scris
epuizând ineditul
eu spun, deci, în două cuvinte
(mă refer la femeile ţării mele)
care fiecare valorează cât
o femeie şi jumătate.

“Dumnezeul meu ajută-mă contra lor” – acesta este un pamflet scris contra celor fanatici care nu admit decât o singură conduită, impunând-o cu forţa celor de altă credinţă sau părere..


Dumnezeul meu ajută-mă contra lor


Dumnezeul meu
biletele de ieri,
pentru clasa celor “aleşi”
au fost toate vândute.
şi n-am găsit
nici timp, nici bani
şi nici pretextul care să-mi permită
să cumpăr o Indulgenţă
sau să critic Doamne fereşte,
faptele lor bune
Comori, zic ei, care-mi vor linişti inima..

Celor care proslăvesc takfirismul (takfir = expulzarea în infern a tinerilor care beau), poezia “N-am probleme” opune filosofia serenă a poetului, care se comportă liber, neascultând de legile aşa zisului “oraş perfect”:

 

N-am probleme


de loc nu am probleme
după 10 sticle de bere
voi pune elementele de bază ale oraşului meu perfect
voi decreta regulile de convieţuire.
apoi poezia mea va dicta legile
Voi aminti soldaţilor datoria lor sentimentală
ca să mă pot apoi întoarce
la paharul meu abandonat..

…când voi muri
singurii ce mă vor conduce pe ultimul drum
vor fi peniţa mea,
ai mei pantofi
şi amintirea maltratărilor…

Poezia de dragoste este altă faţetă a poetului, despre care un critic francez scrie: ” distrage, înalţă, indeamnă şi duce la descoperirea a lirismului care până atunci nu a fost niciodată crezut posibil”. Iată poezia “Vino” un poem al trubadurului care încearcă să atragă femeia dorită:

Vino


Vino.. Fie că visul să te aducă
vino… Eu sunt buza interzisă
lipeşte obrazul meu de al tău pentru un an
Şi dormi… Nu mai avem cuvinte de spus
eu sunt vizionarul .. trei sunt căile mele:
în faţa noastră şi de acum înainte, numai înainte

Bahram Hajo – Siria

Bucuria e un proiect – nimeni nu va locui în el – Doar durerea-mi de a fi singur fără tine ..

Artistul plastic Bahram Hajo s-a născut în Siria în 1952. A făcut studii de artă la Bagdad apoi la Praga şi în final în Germania unde se şi stabileşte, la Munster. Studiază arheolgie, iar din 1989 se dedică total desenului şi picturii.

“Tigrul şi Eufratul izvorăsc din ochii mei, ca să inunde penele cuibului meu, oferindu-mi nevoia impetuoasă să desenez omul şi peisajul din jurul sau”.
Poezie sau pictură, arta lui Bahram traduce marile vizuni ale poeziei într-o pictură care parcă ne vorbeşte. Dacă studiem ultimii 10 ani de creaţie, vom descoperii că artistul este obsedat de o viziune. Subiectul artei sale este singurătatea fiinţei umane.

Viziunea sa vom vedea, devine pictură, o medie aflată mult peste limbajul tradus în simboluri plastice. Motivele se înşiruie într-o litanie impresionantă: feţe, trupuri, camere goale, turnuri inaccesibile, case jefuite. Peisajele sunt bântuite de himere sau de forţele naturii. Prin anii 80 pictura sa avea accente realistice. După 1993 pictorul abordează o atitudine expresionistă, în care feţele devin persecutate, ochii privesc de jos în sus, de multe ori fără vreo expresie, poate sunt măşti masive, ameninţătoare. Privirile nu se întâlnesc, mâinile caută săatingă intangibilul cu degete lungi răsfirate. În lumea picturală propusă nu vom găsi corpuri schinguite sau bătute sadistic ci percepem o ironie la adresa civilizaţiei care îşi ţine cetăţenii în lasă şi zgardă. E o lume fantastică în care capete şi trupuri zac de-a valma. O faţă cu ochi sfredelitori contrastează cu altă figură fără ochi. Cuplurile sunt separate de bariere invizibile. Mai toate tablourile ne vorbesc de o sentinţă dată oamenilor, un verdict adresat omenirii. Libertatea sugerată de spaţii şi culoare se dizolvă. Se simte, undeva, războiul.

Imaginea omenirii devine un monument al vulnerabilităţii sale. Lumina, apa, ţărâna şi norii sunt veşnic prezenţi, înainte de apariţia indivizilor. Ei se vor naşte din haos, de parcă aceste elemente promordiale sunt motorul apariţiei omului. Bahram este un creator dramatic al unei lumi dramatice, plină de profeţia unei dureri iminente. Subtil dialog între frica de singurătate, dragoste, libertate.

Forţa artei sale stă în libertatea de expresie şi necondiţionata dorinţă de dialog cu spectatorul.
A participat la numeroase expoziţii în Franţa, Ungaria, New York.

#

Surse fotografii: Internet, Prof. Dr. Christoph Miething

 

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #49-50 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *