poeme de Kei Miller

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Kei Miller este un scriitor născut în Jamaica în 1978. A absolvit masteratul de scriere creativă de la Universitatea Metropolitană din Manchester și a realizat un doctorat în literatură engleză la Universitatea din Glasgow. Publică poezie, proză scurtă, roman și eseuri. În 2014 i s-a acordat premiul britanic Forward pentru volumul de poezie The Cartographer Tries to Map A Way to Zion. În 2007 a editat o colecție de poezie caraibă, New Caribbean Poetry: An Anthology. În 2017, romanul Augustown a fost recompensat cu premiul international OCM Bocas pentru literatura scriitorilor de origine caraibă din întreaga lume.

Legea privind sirenele

 

A fost odată o lege privind sirenele. Prietenului meu i se pare un

lucru nemaipomenit: Imperiul Britanic era așa de meticulos, încât

inventase o lege pentru orice. Și această lege spunea cum că, de s-ar afla ele

prin locurile pe unde sunt de obicei, făcând pe grozavele ca delfinii,

întinse la soare pe stânci, atunci deodată nu-și vor mai aparține.

Și poate că aceasta și este enigma imperiilor: ne-au forțat

să trăim într-o lume fără sirene, sirene care subînțe-

legeau că sunt pur și simplu, nefiind necesar să ceară voie ca să existe

ori ca să fie frumoase. Legea privind sirenele le-a determinat

pe sirene să dea și ele o lege privind oamenii: nu vor mai trece

niciodată frontierele noastre de nisip; nu vor mai ieși niciodată

dintre valuri; nu vor mai face niciodată cu mâna marinarilor, cu plete șiroind

de sare; nu vor mai veni niciodată în lumea noastră uscată și sufocantă.

 

 

 

Nepreacântat

 

Ar trebui să existe un cântec pentru un bărbat care nu cântă

el însuși – care a dus o femeie din patul ei în scaunul cu rotile

în fiecare dimineață și din scaunul cu rotile în pat în fiecare seară;

un cântec pentru bărbatul cunoscut de toate farmacistele, fiindcă

în fiecare zi s-a așezat la coadă, a înaintat încet cu o rețetă

pentru soția lui bolnavă; ar trebui să existe un cântec pentru acest om

care nu a cântat niciodată; este tatăl unui fiu neînsurat

și într-o zi numele lui se va pierde; totuși nu a vrut

să arunce rușinea asupra băiatului. Ar trebui să existe un cântec

pentru bărbatul despre a cărui viață nu s-au scris balade,

dar care și-a trăit fiecare zi extraordinar și fără tam tam.

Ar trebui să existe un cântec pentru tatăl meu.

 

 

 

Rugă pentru castorul înțelept

 

așa de netulburat când se apropie de el încet barca – o barcă

plutind pe lacul verde oglindă; o rugă pentru întinderea aceasta

de apă care, în lumina blândă, pare neclintită;

veverițele, totuși, nu se lasă nici aburite și nici trase pe sfoară;

o rugă pentru veverițe și pentru necunoscutele,

dar desăvârșitele lor cărărui; uite cum aleargă pe

autostrada șerpuită a cedrilor fără a se ciocni vreodată;

o rugă pentru cedri și genunchii lor ca de morți înălțați

din apă ca pietrele de mormânt; o rugă pentru bilele de cedru

care se sparg la atingere și îți pătează

degetele cu galben, eliberând din burțile mici

un parfum de vechi biserici, de ceva sfânt;

o rugă și pentru sfinții crocodili;

le ești dator, chiar aseară, când te gândeai

la Hana și la cancerul ei, i-ai rugat să se roage

cu tine, știind că rugile crocodililor

sunt convingătoare; noaptea iarba este plină

de ochii lor înroșiți; o rugă pentru iarba

despicată de ei într-un S nesfârșit;

te apleci să-l tragi la tine în barcă;

în Birmania se cheamă Ka-Na-Paw

și poate fi gătit cu sare și ulei;

o rugă pentru limbile care ne ajută să recunoaștem

acest peisaj; o rugă pentru limba franceză,

așa cum este ea vorbită de pescari grăsani, pescarii grăsani

care recunosc în fața apei – We all dying.

You understand? Savez? O rugă

pentru cei pe moarte care se vor întoarce,

dar care vor apărea încet ca o barcă pe un braț mort.

De ne-ar găsi ca pe castor, netulburați și înțelepți!