Inferno [I]

de Carl Solomon

29 aprilie 2008

Se naşte un geniu mare în fiecare secol –unul în filozofie, unul în poezie, unul în dramaturgie. Secolul 20 a fost uimitor de darnic (şi în final răzbunător) cu România, dăruindu-i acesteia două laturi ale triunghiului etern, Cioran şi Ionesco. Tristeţea mă cuprinde la gândul că ambii au sfârşit în Franţa, ţară pe care o urăsc, dar care trebuie cucerită.

Ce insipidă a fost denumirea de teatru critic dată de Sartre autorilor care au fundamentat teatrul absurd. Începând cu Ionesco şi Beckett din anii ’50 în teatru este prezentă nu o critică, ci o lucidă caracterizare a relaţiilor umane. Ce n-a fost exploatat în opera lui Beckett, Pinter ori Albee este sfârşitul acestor relaţii umane. (În La cantatrice chauve surprindem tema eternei întoarceri a suferinţei umane, ce va face carieră în absolut toata literatură absurdă.) Cu alte cuvinte, vom suferi etern de acelaşi Rău (superficialitatea limbajului, impotenţa raţiunii, mizeria măştii ce astupă esenţa originară), dar se face simţită o anumită speranţă în ceea ce priveşte viitorul, tocmai prin nerostirea ei.
Eternitatea acestui Rău, cu care ne-am putea obişnui, nu este pusă sub semnul întrebării. Dar dacă acest Rău va exploda, va dispărea într-un neant atroce, care ar face sclavi din toţi, pervertind omenirea la o religie anti-umană, suicidă, metaforă vie a voinţei de moarte… Mi-e teamă că acest Rău presupune anihilarea totală a conştiinţei, presupune genocidul frumuseţii, exterminarea visului. Răul acesta accidental şi aparent indiferent e primul pas spre iad. Comunicarea umană este un cimitir.
Am să dau teatrului absurd scrierea ce se va autonega (inner nihilism) şi va trimite la Cântăreaţa cheală până la un punct. Spun până la un punct, pentru ca voi pătrunde prin mesajul pesimist în realitatea ultimă, de care beneficiază absurdul şi voi parcurge abisuri încă neexplorate. Voi aduce colapsul universal pe scenă, voi demonstra că Suferinţa e atotputernică.
Cartea mea, Nervi, va fi in gândire ceea ce va fi piesa Marea în teatrul absurd. Zâmbetul colapsului etern.

N-am întâlnit şi nu voi întâlni niciodată pe cineva care m-ar înteţege. Sunt atâtea suflete sugrumate în inima mea, atâtea singurătăţi transmutate în melancolia mea, căci pare că m-ar fi născut Pesimismul însuşi.

Niciodată până la mine starea de renegat nu s-a potrivit cuiva cu adevărat. Renegat de întreaga lume. Lumea este anti-reprezentarea mea. Legatura cu această lume, ce seamănă a fum de ţigară, este încă Negaţia. Negaţia se naşte din sine însăşi, se autoperpetuează şi se reneagă.

Antologiile sunt Bibliile celor leneşi.

20 mai

Există oare ceva anume care mă ţine în viaţă?

Sunt nişte fire invizibile care mă sugrumă la marginea abisului, care nu mă lasă să fac saltul. În afară de cărţi (a citi este o evadare dar şi o voluptate) cunosc plăcerea poeziei şi a teatrului. Să fie doar atât? Fragilitatea însăşi mă apără de disperarea cea mai sumbră. Mai sunt lumânările, muzica şi ploaia…

Altceva nimic (triunghiul vieţii mele Eu-Dumnezeu-Diavol ţinând de poezie) şi totuşi mă agăţ de viaţă cu patima unui decrepit bătrân.

Nietzsche spunea într-un aforism că geniul n-are de-a face cu societatea, e izvorât din esenţă, are dimensiuni interioare. Nu e sigur, îmi pot imagina un geniu care să înflorească din non-conformism, ca o reacţie la un mediu viciat.

Toate-s vechi şi triste toate.

22 mai

Beethoven şi Coriolan!
Simţi cum floarea neagră a suferinţei e înfiptă şi cultivată –pe rând- în toate alter-egourile tale.

1 iunie

O furie de-a mea v-ar îngropa pe toţi în balele nimicului, un singur suflu de-al meu v-ar doborî în esenţa vidului, un pumn de-al meu v-ar descompune în mii şi mii de particule de
lavă…

3 iunie

Să asculţi cum începe să-i bată inima soarelui, să vezi cum noaptea încearcă să dea înapoi, să simţi cum se înfiripează din nimic o nouă dimineaţă de vară, să ai certitudinea că rândunele ciripesc doar pentru a nu trâmbiţa, când ai toate acestea în faţa ochiilor, totul se schimbă…Vidul ţi-e noul prieten şi toţi în afara ta, virginii, cei care au dormit în noaptea aceasta, s-au banalizat prin repetare…Ţi-a mai rămas un singur inamic, tu însuţi…

Cioran – arta de a te contrazice la începutul şi finele unui aforism şi de a avea de doua ori dreptate.

4 iunie

Ecstasy

Merită să trăieşti pentru nonconformismul acelor seri de vară când Dumnezeu se miră de creaţia sa şi se înfurie.

Merită să trăieşti pentru vântul care despică ploaia şi ne cheamă pe toţi la revolta împotriva Impostorului.

Merită să trăieşti pentru Beethoven şi pentru Furtună…

9 iunie

Majoritatea lectorilor lui Kafka şi Beckett vorbesc despre dificultatea şi chiar despre plictiseala la care ai fi supus, citindu-i. Plictiseală? Dar la Kafka nici un cuvânt nu e în plus, fiecare frază te arde prin perfecţiunea ei. Tocmai mă delectez cu un volum de antume (Verdictul şi Metamorfoza sunt combinaţii bizare de absurd şi tragic, ridicol şi funest, fantastic şi banal, dar peste tot geniu, geniu pur) şi exact la un an după descoperirea Castelului, pasiunea pentru K. renaşte.

22 iunie

Sunt în mijlocul Nopţii de Sânziene şi plouă. Mărunt, prea mărunt. Prima săptămână de vacanţă am petrecut-o la muncă, tata mi-a găsit o slujbă la un atelier. E foarte greu, şapte ore de muncă fizică prost-plătită, dar am un mare avantaj: plictiseală a fost rănită adânc.

2 august

Ne-ai făcut mici, să pari uriaş în contrast cu noi, Doamne, dar iată că unii au crescut şi nu te mai zăresc prin colb… (Explicaţia oricărui demonism este teama de a fi banal, explicaţia şi totodată banalitatea sa.)

Bach – resemnare şi regret

Mozart – acceptare cu graţie

Beethoven – furie născută din luciditate

Starea normală a muritorului este divagaţia în iraţional, cu alte cuvinte mânia fără limite.