Două reconsiderări

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

Scriam, cu 31 de luni în urmă: Elena Udrea. Alt prototip. Al neamprostiei îmbogăţite. Evităm a face referire, dintr-o minimă decenţă, la amănunte semnificative din biografia ei reală, neoficială. Nici la alte vorbe de clacă. Renunţăm la speculaţii sub demnitatea noastră, deşi ce ar putea avea în comun cele două Elene, în afara prenumelui, ar servi evaluării pe care ne-o propunem. Contribuţia negativă a acestei doamne (sic) la starea României nu e nulă, precum a precedentei Elene, dar e măruntă. A unui reprezentant standard a mafiei fierului vechi, constructoare de castele ce urâţesc cumplit peisajul şi a industriei cerşetoritului / găinăriei în Europa ce ne poartă amarnic de grijă, e mult mai mare. Iar dacă e şi fin al fratelui preşedintelui… Iar în anumite condiţii, în care i-ar piere susţinerea, devine de-a dreptul neglijabilă. (Topul Elenelor malefice). Eroarea de apreciere se cere asumată, admisă şi corectată. Pilon fundamental al regimului de putere personală model Putin în mic, construit în ultimii 10 ani, campion al investiţiilor absurde ca ministru al dezvltării regionale şi turismului (parcuri în pădure, terenuri de fotbal în pantă, telegondole în zone lipsite de infrastructură şi pe alocuri chiar de pârtii, bazine de nataţie nefolosite, finanţate inclusiv cu fonduri europene, contributoare cu greutate la generalizarea sistemului mafiotic al aşa numitului parandărăt, generează, acum, când se joacă comedia tracasării ei de către DNA şi justiţie, ipoteza că ar fi fost plasată de aceeaşi mafie în proximitatea fostului preşedinte. Cu scopul protecţiei acesteia pe de o parte şi al fuziunii integratoare cu mafiile clanului exprezidenţial. Cea portuară şi, prin încuscrire şi support electoral, cea a fierului vechi.

Ipoteza nu pare cu totul absurdă, dar îmi pare mai puţin probabilă. Nu deoarece ar părea un simptom conjunctural al teoriei conspiraţiei. Ci deoarece apropierea cu expreşedintele datează de dinainte de accederea acestui ala funcţia prezidenţială. Încă din mandatul la primăria generală a Bucureştilor. Când blonda din Pleşcoi, avocat de meserie, era, la proporţiile de atunci, tot unul din pilonii de bază ai afacerilor oneroase girate de primarul general, care au iesit, treptat, la iveală abia de la jumătatea primului mandat prezidenţal încoace. Ipoteza în discuţie ar putea fi considerată totuşi într-o dinamică a dezvoltării conjugate a liniilor de putere implicate.

Dacă ceva nu poate fi exclus, e tocmai modificarea tabloului, în timp. Posibil cu viteză spectaculară. E posibil ca ce s-a aflat până acum să fie depăşit de ce se va mai afla.

Cum acest text e o errata, de fapt doar un dublu erratum, inchei subiectul primului. Admit lipsa mea de pătrundere, manifestată în articolul din iulie 2012. Faptul că nimeni n-a intuit atunci mersul lucrurilor către o poziţie tip cabinetul 2 a favoritei zupremului  nu e un alibi. Căci, dacă nu-ţi propui să depăşeşti în concurenţă deschisă comentatori omologi de mult mai mare notorietate, nu intri în joc.

Al doilea erratum e din cu totul alt film. Iată ce scriam, la finele cărţii 365 ¼: Printr-o ironie a istoriei, două oraşe europene au fost pierdute de Hitler aproape simultan: Bucureşti şi Paris. Dacă pierderea primului a scurtat, după calcule strategice minuţioase, cu 6 luni durata războiului, dând complet peste cap sistemul defensiv german pe Carpaţi şi făcând inutilă linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi, aliaţii occidentali au tras numai ponoase de pe urma necesităţii conjuncturale de a ocupa prematur Parisul. Exact cota de benzină consumată suplimentar i-a lipsit lui Patton să ajungă la Rin în septembrie. Aliaţii au pierdut şansa militară de a termina războiul înainte de Crăciun. Dar e lesne să faci calcule, când ştii că tabloul era bătut în cuie cu un an mai devreme, la Teheran. Conştiinţa acestei predestinări convenite politic, iresponsabil, de către Aliaţi, aş spune, din perspectiva noastră, ca victime coloniale, nu-mi dă pace. Căci coincidenţa cronologică avu efecte într-un singur sens: ajută armata roşie să sară peste o ţară, dar frână fatal ofensiva de vară a Aliaţilor, după ieşierea din capul de pod al plajelor de debarcare. Totuşi ceva rămâne din experienţa oraşului – lumină. Comuniştii declanşaseră unilateral o insurecţie pe care nu aveau cum s-o ducă la bun sfârşit, riscând nu numai distrugerea unei monumentalităţi seculare şi simbolice, ci mai ales o hecatombă. Nu-i interesa decât să ia puterea, în numele lui Stalin, fie şi peste o ruină şi un cimitir. Un singur om a reuşit, cu seniorială determinare, să smulgă atât americanilor cât mai ales comuniştilor şansa de a conduce o riscantă defilare a doua zi după ocuparea Parisului de către o divizie franceză, fie ea şi încadrată într-o armată americană: De Gaulle. Dar nu el este personajul acestei schiţe: ci un triumvirat sui generis: consulul suedez, Raoul Nordling, un agent Abwehr şi generalul von Choltitz, comandantul regiunii pariziene. Aceştia 3 sunt singurii oameni care, timp de o săptămână, au avut ca unică preocupare sabotarea ordinelor demente de distrugere semnate de Hitler şi salvgardarea oraşului simbol. Lor le este dedicat acest text, o glumă piezişă a autorului, reprezentând acel sfert de zi de după 365. Căci dacă nu are nimic comun în plan formal cu un aforism, în el e depozitată o cantitate de credinţă cel puţin egală cu cea încărcată în toate cele 365 de gânduri.

Bun, n-am parcurs decât un neînsemnat fragment din imensa bibliografie de istorie militară a celui de-al doilea război mondial. Ia, acolo, cam 2 metri de rafturi. Coincidenţa cronologică fu remarcată de puţini autori de gen, care au atins momentul eliberării Parisului. Între care un fost realizator TV de dinainte de 90, istoric de profesie, care mai publicase câte un articol prin Magazin istoric şi Lumea. În prefaţa la traducerea românească (Ed. Politică, 1970) a excelentei reproduceri, moment cu moment, om cu om, a celor opt zile, dintre 19 şi 26 august 1944: Paris brule’t il? Autori Dominique Lapierre şi Larry Collins, Ed Robert Lafont, 1964. Ecranizată în 1966, sub regia lui René Clement, cu o distribuţie internaţională de nivel. Dar observaţia efectelor în acelaşi sens, anume pro Stalin, a celor două evenimente aproape sincrone, pe cele două fronturi, n-am mai întâlnit-o pe teritoriul restrânsei mele bibliografii. Deşi cred că sare în ochi. Mie mi-au trebuit, totuşi, 15-20 de ani s-o cristalizez. Iar textul plasat ca încununare a unei cărţulii care-mi condensează multe zeci de ani de reflecţie, pe multe coordonate, e forma cea mai concentrată a îndelungatului proces de decantare a subiectului.

Abia de curând tentez o ipoteză: dacă Stalin ar fi transmis, prin structurile Komintern, partidului comunist francez, ordinul de a sabota strategia lui Eisenhower de a întârzia la maximum eliberarea Parisului, prin încercuirea acestuia? Decizia a fost luată la începutul lui august, iar informaţia asupra ei a ajuns imediat la Jaques Chaban-Delmas, reprezentantul militar al lui De Gaulle în Franţa ocupată. Viitorul premier al Franţei de peste o generaţie a făcut, din ordinul liderului Franţei Libere, toate eforturile posibile pentru a bloca, apoi de a îngheţa insurecţia pregătită de Rezistenţa dominată în Paris de comunişti. Deşi Parisul era cheia strategiei lui De Gaulle însuşi, pentru a prelua controlul politic al Franţei în decurs de eliberare. Logica omului care lansase, pe 18 iunie 1940, apelul la rezistenţă, solidară cu componenta gaullistă a Rezistenţei ca mişcare subversivă, era evidentă: răspunderea faţă de populaţia pariziană şi faţă de oraşul însuşi, pe care era de prevăzut că Hitler, în demenţa lui, era dispus să-l distrugă. Cum distrusese Varşovia, în urma insurecţiei premature. Numirea călăului Varşoviei în funcţia de comandant al regiunii pariziene, cu puteri depline, nu putea fi interpretată altfel. Logica lui Stalin, în condiţiile date, conform acestei ipoteze, ar fi avut în vedere declanşarea unui lanţ de evenimente ineluctabile: avea controlul asupra comuniştilor din toată Europa, desfiinţarea Kominternului în anul anterior fiind formală, de ochii aliaţilor occidentali. Iar partidul comunist francez era cel mai puternic din ţările încă ocupate. Putea ordona deci declanşarea, împotriva opoziţiei gaulliste, insurecţia în Paris. Şansele armatei umbrelor de a învinge dispozitivul militar al comandamentului german, până când oraşului lumină i-ar fi venit rândul în strategia lui Eisenhower să fie ocupat, erau nule. Iar sub imperiul riscului prefacerii Parisului într-un morman de ruine, aliaţii ar fi fost obligaţi să-şi modifice strategia care le-ar fi asigurat atingerea liniei Rinului până-n toamnă. Astfel Stalin ar fi avut garanţia respectării, de către aliaţi, a liniilor de împărţire a Germaniei învinse, linii decise în acelaşi an anterior, 1943, la Teheran. Anulând orice tentaţie a aliaţilor de a cuceri Berlinul înainte şi orice şansă militară în acest sens.

Ceea ce, până la urmă, s-a şi întâmplat.

Din perspectiva lui Stalin, un strateg rece, extrem de determinat, cu o gândire pe termen simultan lung şi imediat, ipoteza sugerată ar fi avut şi un obiectiv secundar: maximizarea şanselor comuniştilor de a lua puterea într-o ţară occidentală aliată, cu posibilitatea unei fracturi politice postbelice în Europa occidentală. Iar dacă aliaţii n-ar fi ajuns la timp în Paris, resentimentele antianglosaxone ale tuturor populaţiilor din Europa ocupaţă, nu numai ale francezilor, ar fi săpat o prăpastie avantajoasă pe termen lung în tabăra aliată. Bănuită de Stalin a fi adversară postbelică. Ceea ce, har cerului, nu s-a mai întâmplat. Graţie reflexului tactic prompt şi flexibilităţii adaptative a comandamentului aliat, a prevăzătoarei echipări a diviziei gaulliste Leclerc în organica grupului de armate 12 şi, nu în ultimul rând, a lui De Gaulle însuşi, care, împotriva manevrelor ostile ale lui Roosevelt, a ajuns la Paris în seara capitulării generalului german comandant.

Simplul fapt că desfăşurarea evenimentelor a urmat fidel plauzibilul calcul al lui Stalin e foarte departe de a fi o dovadă că acesta din urmă chiar a transmis liderilor comunişti din Paris ordinul de a declanşa insurecţia prematură şi întrucâtva iresponsabilă. Dar, cu ochii de după, foarte patriotică. E la fel de posibil ca declanşarea să fi fost simpla urmare a evaluării respectivilor comunişti a măsurii în care ei controlau organizaţiile Rezistenţei în general, a luptătorilor adunaţi în Paris, cam 25,000 şi a armamentului şi muniţiei acumulate, în ciuda ordinelor severe ale lui De Gaulle, prin generalul Pierre Koenig, comandantul de la Londra al tuturor organizatiilor Rezistenţei, de a se evita, pe cât posibil, paraşutarea de material militar în zonele controlate de comunişti.

De altfel un amănunt consemnat ca atare de lucrările pe care am avut ocazia de a le parcurge, dar a cărui relevanţă specifică n-a fost subliniată de nici una, e că, deşi comuniştii au controlat o bună parte din insurecţie, oamenii acesteia n-au luptat cu brasarde FTP (Franctireur et Partisans), siglă comunistă, ci FFI (Forces Françaises de l’Interieur) siglă cuprinzătoare a Rezistenţei, dar în principiu noncomunistă. În timp ce acea parte dinpoliţia pariziană controilată de gaullişti arbora brasarde cu Crucea de Lorena, sigla Franţei Libere, din 43 Franţa Combatantă, sub egida căreia luptau şi trupele galulliste regulate, încorporate în dispozitivul anglo-americano-canadian. Semnificaţia amănuntului e transparentă. Comuniştii intenţionau astfel ca pe primul plan să fie sentimentele patriotice şi că insurecţia forţată de ei avea ca adversar duşmanul comun, ocupantul.

Întrebarea care se pune e dece această ipoteză plauzibilă, în contextul logicii evenimentelor, n-a apărut în nici o lucrare accesibilă după 90. Căci dacă mi-a trecut mie prin minte socot exclus să nu fi trecut prim minte nici unui istoric militar profesionist. Nu am nici un răspuns la această întrebare.

Cititorii se vor întreba, însă, dece am montat cele două subiecte în acelaşi text, a cărui organicitate o clamam, fie şi discret. Simplă sincronizare a recunoaşterii erorii majore de evaluare, cu 3 ani în urmă, a unui personaj public care ţine afişul şi-l va mai ţine, cu sau fără rost revelator, pe de o parte, cu lipsa, tot pe vremea respectivei evaluări, a licăririi mentale care m-a dus, mai mult sau mai puţin conjunctural, tot acum, la ipoteza derulată mai sus. Dacă cele două subiecte sunt cu totul lipsite de contingenţă mutuală, dincolo de paralelismul cronologic, au, totuşi, ceva comun în adânc. Vorbesc despre mecanisme ale puterii, din partea obscură a Forţei. Şi de reconsiderarea permanentă a imaginii mentale a unor lucruri importante, oricât de diferite.