(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Derek Walcott (1930-2017) este un autor din Caraibe, născut în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.
Nume
Pentru Edward Brathwaite
I
Rasa mea a început ca marea,
fără substantive, fără orizont,
aveam pietricele sub limbă,
iar aștrii erau aliniați altfel.
Dar acum rasa mea e aici,
în uleiul trist al ochilor levantini,
în steagurile câmpiilor indiene.
Am început fără memorie,
am început fără viitor,
dar am căutat momentul acela
când orizontul a tăiat ideea în două.
Nu am găsit niciodată clipa aceea
când orizontul a tăiat ideea în două –
pentru aurarul din Benares
și pietrarul din Canton,
orizontul se scufundă în memorie
așa cum se scufundă firul de undiță.
Oare am dispărut într-o oglindă,
lăsând-ne sufletele în urmă?
Aurarul din Benares,
pietrarul din Canton,
bronzierul din Benin.
Un vultur de mare țipă de pe o stâncă,
rasa mea a început ca un vultur pescar,
cu țipătul acela,
vocala aceea înfiorătoare,
acel io!
Cerul s-a îndoit în spatele nostru
la fel ca istoria în fața firului de undiță,
iar spuma s-a risipit
și am rămas cu mâinile goale.
Ne-a rămas doar un băț
cu care ne scriem numele pe nisip –
marea le șterge, de indiferenți ce suntem.
II
Iar când au numit aceste golfuri
golfuri,
a fost nostalgie sau ironie?
În pădurea nepieptănată,
prin iarba netunsă,
unde altundeva era eleganța
decât în bătaia lor de joc?
Unde erau curțile Castiliei?
Colonadele de la Versailles
au fost înlocuite cu palmieri
cu motive corintiene,
diminutive bagatelizante,
iar mai apoi micul Versailles
a însemnat grajdul porcului,
nume pentru merele acre
și strugurii verzi
ai exilului.
Memoria lor s-a acrit,
dar numele au rămas.
Valencia licărește
în felinarele portocalilor,
în candelabrele cu fructe de cacao
ale virusului Mayaro.
Fiind oameni, nu puteau trăi
fără ca mai întâi să reclame
dreptul fiecărui lucru de a fi substantiv.
Africanul le-a acceptat tacit,
le-a repetat și le-a schimbat.
Ascultați, copii, spuneți după mine:
moubain: jobo,
cerise: cireșe de pădure,
baie-la: golf,
cu glasuri cristaline și inocente,
care odinioară chiar erau ale lor
așa cum și vântul ne preface
pronunția naturală.
Acești palmieri sunt mai mari decât palatul Versailles,
fiindcă nu oamenii i-au creat,
coloanele lor căzute sunt mai mari decât Castilia,
fiindcă nu oamenii le-au dărâmat,
ci viermele, care nu poartă coif,
dar a fost mereu împărat,
dar, copii, ia uitați-vă la acele stele
peste pădurea Valenciei!
Nu-s nici Orion, nici Betelgeuse.
Spuneți-mi, cu ce seamănă?
Răspundeți, pui de arabi nenorociți!
Domnule, sunt licurici prinși în melasă.
Vulcan
Lui Joyce nu-i plăceau tunetele,
dar când l-au înmormântat răgeau leii
de la grădina zoologică din Zürich.
Era din Zürich sau din Trieste?
Ce mai contează? Sunt legende, așa cum
legendă este și moartea lui Joyce
ori zvonul potrivit căruia Conrad
a murit și că Victory este un roman ironic.
La marginea orizontului nocturn,
din căsuța de pe plaja unui țărm abrupt
se văd de-acum și până în zori
cum strălucesc două turle de foraj
în depărtare, pe mare. Parcă
sunt jarul unui trabuc
și lava vulcanului
de la sfârșitul romanului Victory.
Poți abandona scrisul
pentru a urma semnalele celor mari
consumate lent, ca să fii
cititorul lor ideal, meditativ,
vorace, preferând dragostea pentru marile opere
dorinței de a le repeta,
de a le depăși,
devenind astfel cel mai mare cititor din lume.
E nevoie de respect amestecat cu teamă,
ceea ce s-a cam pierdut în zilele noastre.
Atât de mulți le-au văzut ei pe toate,
atât de mulți sunt capabili să prezică,
atât de mulți refuză tăcerea
victoriei, indiferența
ce arde în interior,
atât de mulți nu mai sunt decât
înaltă cenușă, ca trabucul,
atât de mulți nu se mai îndoiesc de tunet.
Ce ne-am mai obișnuit cu fulgerul,
s-au pierdut monștrii marini
pentru că nu-i mai căutăm!
Pe vremuri existau giganți.
Odinioară se fabricau trabucuri bune.
Trebuie să-i citesc cu mai mare atenție.
În concluzie
Trăiesc pe ape,
singur. Fără soție, fără copii.
Am încercuit toate posibilitățile
ca să ajung aici:
o casă modestă pe ape cenușii,
cu ferestre mereu deschise
spre vlăguita mare. Aceste lucruri nu se aleg,
ci suntem ceea ce facem.
Suferim, anii trec,
pierdem în greutate, dar nu și nevoia de a duce
povara până la capăt. Dragostea e o stâncă
scufundată pe fundul mării
sub apele cenușii. Acum, de la poezie
nu-mi doresc decât sentiment adevărat,
nu milă, nici faimă, nici vindecare. Soție tăcută,
putem rămâne să privim apa cenușie,
iar viața scăldată de valuri
mediocre și murdare
să o trăim ca stâncile.
Voi uita ce înseamnă simțirea,
voi uita darul meu. Așa ceva e mai mult
și mai greu decât ceea ce pare a fi viață.
(din volumul Sea Grapes, 1976)