poeme de Derek Walcott

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Derek Walcott (1930-2017) este un autor din Caraibe, născut în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.

 

Nume

Pentru Edward Brathwaite

I

Rasa mea a început ca marea,

fără substantive, fără orizont,

aveam pietricele sub limbă,

iar aștrii erau aliniați altfel.

Dar acum rasa mea e aici,

în uleiul trist al ochilor levantini,

în steagurile câmpiilor indiene.

Am început fără memorie,

am început fără viitor,

dar am căutat momentul acela

când orizontul a tăiat ideea în două.

Nu am găsit niciodată clipa aceea

când orizontul a tăiat ideea în două –

pentru aurarul din Benares

și pietrarul din Canton,

orizontul se scufundă în memorie

așa cum se scufundă firul de undiță.

Oare am dispărut într-o oglindă,

lăsând-ne sufletele în urmă?

Aurarul din Benares,

pietrarul din Canton,

bronzierul din Benin.

Un vultur de mare țipă de pe o stâncă,

rasa mea a început ca un vultur pescar,

cu țipătul acela,

vocala aceea înfiorătoare,

acel io!

Cerul s-a îndoit în spatele nostru

la fel ca istoria în fața firului de undiță,

iar spuma s-a risipit

și am rămas cu mâinile goale.

Ne-a rămas doar un băț

cu care ne scriem numele pe nisip –

marea le șterge, de indiferenți ce suntem.

II

Iar când au numit aceste golfuri

golfuri,

a fost nostalgie sau ironie?

În pădurea nepieptănată,

prin iarba netunsă,

unde altundeva era eleganța

decât în bătaia lor de joc?

Unde erau curțile Castiliei?

Colonadele de la Versailles

au fost înlocuite cu palmieri

cu motive corintiene,

diminutive bagatelizante,

iar mai apoi micul Versailles

a însemnat grajdul porcului,

nume pentru merele acre

și strugurii verzi

ai exilului.

Memoria lor s-a acrit,

dar numele au rămas.

Valencia licărește

în felinarele portocalilor,

în candelabrele cu fructe de cacao

ale virusului Mayaro.

Fiind oameni, nu puteau trăi

fără ca mai întâi să reclame

dreptul fiecărui lucru de a fi substantiv.

Africanul le-a acceptat tacit,

le-a repetat și le-a schimbat.

Ascultați, copii, spuneți după mine:

moubain: jobo,

cerise: cireșe de pădure,

baie-la: golf,

cu glasuri cristaline și inocente,

care odinioară chiar erau ale lor

așa cum și vântul ne preface

pronunția naturală.

Acești palmieri sunt mai mari decât palatul Versailles,

fiindcă nu oamenii i-au creat,

coloanele lor căzute sunt mai mari decât Castilia,

fiindcă nu oamenii le-au dărâmat,

ci viermele, care nu poartă coif,

dar a fost mereu împărat,

dar, copii, ia uitați-vă la acele stele

peste pădurea Valenciei!

Nu-s nici Orion, nici Betelgeuse.

Spuneți-mi, cu ce seamănă?

Răspundeți, pui de arabi nenorociți!

Domnule, sunt licurici prinși în melasă.

Vulcan

Lui Joyce nu-i plăceau tunetele,

dar când l-au înmormântat răgeau leii

de la grădina zoologică din Zürich.

Era din Zürich sau din Trieste?

Ce mai contează? Sunt legende, așa cum

legendă este și moartea lui Joyce

ori zvonul potrivit căruia Conrad

a murit și că Victory este un roman ironic.

La marginea orizontului nocturn,

din căsuța de pe plaja unui țărm abrupt

se văd de-acum și până în zori

cum strălucesc două turle de foraj

în depărtare, pe mare. Parcă

sunt jarul unui trabuc

și lava vulcanului

de la sfârșitul romanului Victory.

Poți abandona scrisul

pentru a urma semnalele celor mari

consumate lent, ca să fii

cititorul lor ideal, meditativ,

vorace, preferând dragostea pentru marile opere

dorinței de a le repeta,

de a le depăși,

devenind astfel cel mai mare cititor din lume.

E nevoie de respect amestecat cu teamă,

ceea ce s-a cam pierdut în zilele noastre.

Atât de mulți le-au văzut ei pe toate,

atât de mulți sunt capabili să prezică,

atât de mulți refuză tăcerea

victoriei, indiferența

ce arde în interior,

atât de mulți nu mai sunt decât

înaltă cenușă, ca trabucul,

atât de mulți nu se mai îndoiesc de tunet.

Ce ne-am mai obișnuit cu fulgerul,

s-au pierdut monștrii marini

pentru că nu-i mai căutăm!

Pe vremuri existau giganți.

Odinioară se fabricau trabucuri bune.

Trebuie să-i citesc cu mai mare atenție.

În concluzie

Trăiesc pe ape,

singur. Fără soție, fără copii.

Am încercuit toate posibilitățile

ca să ajung aici:

o casă modestă pe ape cenușii,

cu ferestre mereu deschise

spre vlăguita mare. Aceste lucruri nu se aleg,

ci suntem ceea ce facem.

Suferim, anii trec,

pierdem în greutate, dar nu și nevoia de a duce

povara până la capăt. Dragostea e o stâncă

scufundată pe fundul mării

sub apele cenușii. Acum, de la poezie

nu-mi doresc decât sentiment adevărat,

nu milă, nici faimă, nici vindecare. Soție tăcută,

putem rămâne să privim apa cenușie,

iar viața scăldată de valuri

mediocre și murdare

să o trăim ca stâncile.

Voi uita ce înseamnă simțirea,

voi uita darul meu. Așa ceva e mai mult

și mai greu decât ceea ce pare a fi viață.

(din volumul Sea Grapes, 1976)

poeme de Derek Walcott

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top