poeme de Nicolae Coande

[din Plagiator. 1962]

 

Masa de şah

 

Sub ploaia japoneză ikebana gura-vis-amprenta

Unui al doilea, cum zic unii, loc: dansul-placenta

De unde am pornit călătoria în aur în plai advers

Următoarea zodie-gheişă taie aţă copacii în mers

Masca scoate limbi de pisici călări pe mărar verde

Jos trandafirul cap-roşu-de-vrabie suge un vierme

Erai fetiţă purtai cu tine stigmata şopteai te iubesc

Visul şi biciul care în somnul de-un an te plesnesc

 

Lacul din palmă sub care se mişcă luna-dinţi-sparţi

Picioarele fine ale lui Iisus pe care le dorim la femei

Mişto ca un premiu postum dat spînzuratei din tei

 

Lemn numai noduri şi semne trup doar aer şi hărţi

Cap-eşafod pe masa de şah şaizecişipatru de morţi

Unde cade regina în dans masculin. `Nsă foarte puţin.

 

 

 

Paiaţa

 

Cu o frunte atît de mare poţi înţelege mai bine lumea

Dar spaima cu care te agăţi de ea nu îţi dă nici o şansă.

Eşti o paiaţă care îşi poate opri două ore pe zi inima

Sperînd ca după moarte să primească, aşa, niţică viaţă

 

La schimb. Stop motion. Apus de zeitate – bătrîna raţiune

Scoate perfuzia din om. Primăvara natura e cruntă o sepie

Înfăşurînd în culori vane finalul: oriunde calci este numai

Gol iar echilibrul arde pe muchia de cuţit împlîntată în tine

 

Ca o prăpastie peste care trecut un copil. Nimeni nu l-a

Văzut dar toţi ştiurăm că ai fost tu. O pasăre cîntă pe zid

În camera pictorului care şi-a uitat într-un palton mîna

Şi le mot juste: Sfîntul Duh a inventat negaţia (un insipid).

 

Biată retorică noi nu te-am învăţat la timp şi acum plătim

Un preţ. Nu ne da rest. După vreo două ore nu ne amintim.

 

 

 

Revoluţia nu a venit

 

Masca pe care trebuie să mi-o scot zi de zi a început să mă

Plictisească aidoma unei cocote bătrîne care se ţine scai de

Tinereţea ta ipocrită. Măcar de n-ai mai fi atît de inocent ca

O cărămidă peste care trece soarele în fiecare zi exact la ora

 

La care un bancher obosit de afaceri bea ceaiul îndoit cu puţin

Venin deşi doctorul i-a prescris liniştea uitării. Măcar să învăţ

De la evrei trucul literar cu grandoarea faimei încă din viaţă

Pentru ca pe-nserat să ies liniştit pe străduţa plină de curioşi

 

Fluierînd un cîntecel de mine inventat. Măcar de aş pricepe o

Clipă mai devreme că sar din eclipsă în eclipsă un comparatist

Plictisit de faptul că a înţeles: poeţii revoluţionari sfîrşesc uitaţi

Iar cocotele bătrîne sînt însoţite pe ultimul drum de cerşetorul

 

Căruia îi dădeau un bănuţ după fiece întîlnire cu marea dragoste.

Măcar de aş pricepe – şi ăsta este un vechi truc literar o pacoste.

 

 

 

1962

 

M-am născut într-o vreme cînd toţi erau morţi

Ascunşi uitaţi sau nu gîndeau prea curat

Am umblat printre ei îmbrăcat în bacterii

Cu adevărat frumuseţea nu există decît în somn.

 

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #53 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *