poeme de Silviu Gongonea

Tatălui meu

 

Nu a părut să-i pese de ceva

când a murit

El amânase lucrurile

le amânase şi-şi băuse viața sperând

că le va face

într-o zi cu soare şi lună

cântând un cântec cazon

 

Ca pe o viață de stăpân

îşi dusese viața

 

Totul a început după o criză de luciditate

ca şi cum frumusețea morții

şi-ar fi admirat imperfecțiunea

Îl durea măseaua şi sta

pe o buturugă de plop cu palma în falcă

părul lins făcut cărare-ntr-o parte deşi

toată viața îl ținuse pe spate

şi tâmplele goale

Când privea pe cineva

ridica puțin fruntea şi făcea gesturi serioase

ca şi cum ar fi avut de spus ceva grav

 

Şi mai ştiu că la şase ani

mi-a prins degetul în țâțâna uşii

pentru a-mi da prima lecție de viață

 

A căzut la pat şi a putrezit

câteva săptămâni în spital

 

Tatăl meu

 

a murit îndopat cu medicamente

şi plin de speranță

 

 

 

Într-o dimineață

 

i-a zis

Îmi vreau zilele înapoi liniştea

îți las ție dragostea

îți las sexul nebun de care

ai spus că ți-e scârbă

(trebuie că ai stomacul pe dos

ca un prosop ce şterge aceleaşi mâini)

Îți las tot

îmi vreau viața înapoi

 

 

 

Ape adânci

poetului Liviu Antonesei

Prin craiova nu sunt ape adânci

poți avea doar viziunea unui viitor îndepărtat

când pământul e pierdut în legendă

şi lumea pe care o ştiai a rămas undeva dedesubt

Aşa trăim nostalgia apelor dar îți spui că nu mai poți

trăi că viața

e un ocean înspăimântător de frumos

stai în mijlocul lui îi aparții

cum aparții brațelor mamei

Într-o secundă de linişte îi intuieşti adâncimea

dar într-o oră sau noapte ce faci

Îți ții respirația şi te bucuri când

motoraşul frigiderului a pornit deodată

Auzi zgomotul valurilor ce mână bătăile sângelui:

se întâmplă nu te poți opune nu ştii de ce

trece.