status 1.2

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

dogmatismul “minoritarilor” care visează la eradicarea “ignoranței” [la modul agresiv – acest cuvânt anatema pentru oamenii frumoși ai revoluțiilor paparazzi, dar atât de dorit de fapt în secret] din mințile și trupurile “majoritarilor” conformiști [pierduți în poziția misionarului], este cel mai bun argument în favoarea fascismului [negru, roșu sau roz].

a gândi cu curul: fundul iadului pentru unii, punctul lui arhimede pentru ceilalți.

memento litore: “vrem-nu vrem, toți ajungem la plajă…” [mihaela rădulescu]

cu istoria care începe să vireze [în sfârșit] și la dreapta [israelul devine din punct de vedere legal prima democrație fascistă contemporană], vizionez în continuu clipuri cu jamie foxx – unul dintre puținii exponenți ai noțiunii de ἀρετή în zilele de pe urmă pe care le trăim – apoi ascult asta în timp ce mă pregătesc să fac brațe și piept –

lucrurile acestei vieți pot fi înțelese și în cheia poeticii lui aristotel, peste omul politic coboară și în felul ăsta lumina. vorbind despre arta teatrală filosoful nostru a reușit să lămurească mai bine decât orice pasionat al științei politice care este de fapt realitatea: în absența organului estetic, frica părăsește palierul fantasmatic și singurul care mai poate săvârși purificarea îl constituie corpul social. cele mai sângeroase pagini din istorie au fost scrise de oameni care nu și-au putut „imagina” mântuirea în alt fel. a crede, însă, că frumosul poate să salveze lumea de unul singur denotă o sărăcie a duhului fără margini. pentru că a ucide este un moment esențial în devenirea umanului și ne va însoți până la sfârșitul zilelor noastre. religia a înțeles cel mai bine acest lucru iar metodele ei de justificare a crimei rămân de o frumusețe fără margini. doar în corpurile sociale puternic vascularizate ideologic mai întâlnim creații similare. acestea sunt cetăți ideale, ierarhia lor rămâne una cerească. despre regimurile dictatoriale de secol 20 se poate spune orice, dar nu că au fost lipsite de imaginație, adică umane. bineînțeles, între timp a luat naștere democrația modernă, această fiică a laodiceei, această retorică de eunuci și urmași ai lui onan.

doar printr-o erezie s-a ajuns să se creadă că dragostea ar avea cea mai mică legătură cu etica. dragostea se va face mereu fără vreun interes real în privința felului cum este celălalt [acesta poate fi foarte bine și un criminal în serie; pentru monstruos vor rămâne întotdeauna rezerve de afecțiune întrupate în persoana celui îndrăgostit]. nu fără a se lăsa atinsă de anumite noțiuni ale unei estetici carnale [modelată de informația pe care o accesăm și care ne accesează], dragostea se pierde în cele din urmă în tenebrele instinctului și ale reproducerii. doar în cetatea guvernată de lege a reușit omul politic să țină sub control o febră erotică fără sfârșit. pentru omul politic coitul nu are legătură cu sexul ci cu puterea, iar pentru omul moral împreunarea devine un exercițiu ascetic în sens paulin. un lucru este cert: cetatea ideală nu se va conduce niciodată cu dragoste.

picioarele sunt aici principalele instrumente expresive. cu ele, în debutul filmului, fiica servitoarei sare coarda, cu ele se exprimă don jaime în nisip căutându-și cuvintele, sau la orgă interpretând [cu energia picioarelor făcută conștientă, la modul artistic, de mâini], pentru picioarele viridianei în timp ce aceasta, în camera de sus, mai întâi pe ele le dezbracă. cu ele același jaime încearcă pantofii de mireasă, pentru o clipă, punându-se pe sine în pantofii ei, un rol, poate singurul rol prin care se mai stârnește bărbatul în tragedia sexuală [întru care își caută satisfacția, pierzându-se mereu pe sine]. de ele se lasă viridiana posedată în parabola în care își aruncă în foc semnele [lâna și andrelele penelopei, soția credincioasă] prin care femeia se lăsa integrată social și controlată, pentru că ea a început să ardă și totul este cenușă. și ce își dorește bărbatul? își dorește femeia pe care a pierdut-o, însă, o femeie pierdută și dorită este întotdeauna o femeie moartă. pulsiunea de moarte vine mereu dinspre un trecut idealizat, vine cu nostalgie, fiorul ei precum cele religioase [în cele din urmă, cununa de spini și cununa de mireasă reprezintă același lucru – o încununare]. dorința, pentru că nu se va împlini niciodată, trebuie teatralizată, interpretată până la moarte.

problemele de estetică ies prin crăpăturile firii când nu te aștepți. până și într-o lucrătură artistică fără relief, te vezi pus într-un context în care grația te ține în palmă o jumătate de vreme. de ex.  în identity [james mangold], în timp ce ed coase la gâtul lui alice, larry și-ar fi dorit să fi avut bej.

viață, adică informație. cam la asta se reduce biografia noastră genetică comunicabilă prin sex și ordine. și dacă de neînțeles, asta nu înseamnă liberi. prometeu, pe lângă arte, i-a dăruit pe umanoizi și cu “oarba speranță”, care îi împiedica să conștientizeze rigiditatea sistemului în care funcționau și în care puteau puțin. așa că încălziți-vă puțin fraților la gândul lui origen – tiparele lucrurilor aflate în înțelepciune nu au început, funcționează doar la nivele diferite de virtualitate, într-o eXistenZ care nu are sfârșit. de aici cât mai puțin patos. o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme vom rula precum niște mașini, tăcut, ne vom stârni din când în când cu orgile noastre de emoții, dar fără patos, până în ziua în care vom fi deconectați. pe 20 ianuarie 2014, după 31 de luni de hibernare rosetta s-a trezit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.