câteva momente electrice [interviu cu ruxandra novac + facebook comments]

apocrife

interviu & prezentare de Marius Iulian Stancu

 cum i-ai răspunde celui care ar vrea tare să-ntrebe dar nu ştie cum să o facă?

 

ce ar putea să mă întrebe ca să fie așa dificil? probabil față în față ar fi simplu fiindcă sunt o persoană timidă și oamenii în general se prind și ca să nu devină f jenant încep ei:) nu știu ce i-aș spune, go on:) dar astăzi o să răspund f întrerupt fiindcă vopsesc un zid.

2. în afară de vopsit ziduri, ce altceva faci ACOLO şi nu ai (mai) făcut AICI? sau altfel spus, cum a decurs transplantul artistului care promitea in bucurestiromania in celalalt “corp”?

 

am plecat din românia în 2006, într-un mod foarte puțin calculat, fiindcă atunci îmi doream mult asta, chiar și pentru un timp, chiar și făcând joburi-expediente etc. după vreo două-trei luni destul de confuze a început ceea ce un prieten numea perioada de explorare, extrem de frumoasă și de stranie, despre care și acum spun că a fost probabil cel mai frumos an din viața mea. atunci s-au întâmplat cam toate chestiile care nu mi se întâmplau în românia. nu lucruri speciale, mai mult momente și o anumită dispoziție mentală, un gen de atenție acutizată pe care o ai când ești singur undeva nefamiliar și care ajunge să infuzeze și să altereze toate chestiile din jur. ce îmi plăcea să fac exact, îmi plăcea să merg cu mașina, drumuri f lungi, să merg la concerte despre care în românia nu îmi imaginam că chiar există, să merg la mare în belgia sau în olanda câte un we, îmi plăcea că am bani, îmi plăceau chestiile de tranzit, avioanele, motelurile de pe autostrăzi noaptea etc. chiar de multe ori mă gândesc că am un imaginar exact de film ieftin, dar îmi place asta la mine:). să stau în orașe străine, între oameni de care nu mă leagă nimic, mi se părea că mi se potrivește foarte mult toată faza asta de distant și provizoriu, chiar și insecuritatea care venea cu ea, mă ținea atentă. însă, cum toate lucrurile bune se plătesc, a urmat o perioadă odioasă, hipernevrotică, în care am pierdut aproape toți prietenii pe care îi aveam în românia și când mi-a fost clar că nu o să mă întorc fiindcă nu am de ce, că în general oamenii când pleacă e bine să știe lucrurile de bază, că nu îi așteaptă nimeni și că sunt morți pentru ceilalți, că în general e bine să nu ai așteptări de nici un fel decât de la tine și că și legat de asta poți avea mari surprize dureroase. asta de fapt a fost cel mai rău, că nu am mai avut nici un fel de încredere în mine și în cum percep lumea:), probabil că asta e cu maturitatea și se întâmplă tuturor. dar a trecut, cum se întâmplă cu perioadele de mare efort mental, te epuizează și în timp trec. iar acum de un an de zile am mai făcut o chestie pe care nu îmi imaginam că aș face-o, mi-am luat o casă, m-am mutat la țară, mi-am făcut familie și ciine:) și îmi place să lucrez mult fizic. am răspuns lung, ca să rezum, cu ce am rămas din ce mi s-a întâmplat aici și în ro sunt câteva momente electrice, din acelea despre care se spune că le vezi când mori, altele de mare deprivare și confuzie afectivă și nu numai și în general cu o mai bună înțelegere a situației:)

1. există viață după literatura? & care-i faza cu arta în general?

 

nu știu care e ‘faza cu arta’. viața după ea\fără ea e tristă, cumva insuficientă. parcursul meu e foarte simplu din punctul ăsta de vedere, în momentul în care mi s-a părut că nu mai fac nimic bine mi s-a făcut frică și m-am oprit. probabil nu ar fi trebuit, adică ar fi trebuit să nu îmi fie frică să fac și chestii aproximative sau medii, dar asta s-a întâmplat și apoi s-a inrădăcinat tot mai mult. sper să nu fie definitiv, nu știu. pe de altă parte nu mi-ar fi plăcut sa fiu un autor cu parcurs clar care bifează tot ce trebuie, îmi place mult mai mult ideea de a fi un om de care uită toată lumea, care devine altceva etc. însă, din anumite motive, uneori asta e dureros.

1. de ce Houellebecq?

 

mh era preferatul meu, de vreo 10 ani am înnebunit pe toată lumea cu el. prima carte pe care am citit-o a fost particulele elementare (care și acum cred că e cea mai bună carte a lui), cumva din întâmplare, cu doar vagi așteptări, în general ce citisem francezi contemporani nu îmi plăcea prea mult, în schimb după vreo 10-20 de pagini din ea o doamne:) țin minte că ajunsesem la partea aia cu tabăra hippie și era prima dată când găseam într-o carte ideea asta care îmi este foarte dragă că dezinhibarea și artisticăria sunt ceva profund scârbos, erau pe atunci tot felul de contexte în care astea două erau privite ca fiind ceva pozitiv, mai și sunt de altfel… m-a entuziasmat foarte tare și m-a facut să râd, genul ăla de reacție când îți place f mult de cineva din prima, reacție de groupie cum am mai spus. apoi au apărut chestiile și mai interesante, modul în care vede lumea, privirea științifică, faptul că viața și umanitatea i se par insuficiente.. nu știu ce îmi place de fapt cel mai mult, probabil onestitatea (care se simte și în chestiile care pot părea cinice, când își dă pe față mecanismele și efectele de exemplu) și inteligența ieșită din comun. ar mai fi multe chestii adiacente: stilul, coerența dintre cărțile lui, faptul că ‘descrie cum înțelege lumea’, nu construiește povești literare, faptul că îi place baudelaire, chestia pe care o are cu câinii, vocea marii surori sau cum se numea din posibilitatea unei insule, privirea sociologică, fazele antikids.. dacă e să spun și ceva ce nu îmi place e că am citit într-o revistă de femei că i-a cam dat de gândit cum vine beigbeder prin romania sau rusia să facă chefuri și să se scalde în glorie și în general faptul că are așa un prieten inferior:) dar poate nu sunt așa prieteni de fapt, vb cuiva, probabil doar mai beau împreună și asta oamenii mai fac și cu inferiori:)

5. câteva instrucțiuni de utilizare ale clonei tale pentru cei dinspre viitor.

 

legat de clonă, probabil te referi la când scriam pe blog, aș zice să nu iei prea în serios, era o chestie care îmi făcea plăcere atunci și pe care o foloseam ca să nu mă simt singura. sunt multe așa acolo. nu cred că o să am vreodată clonă:) și nu vreau să se păstreze nimic în mod special de la mine:) și și dacă cumva se întâmplă să am, probabil o să fie ceva ff diferit de mine din foarte multe puncte de vedere și cu atât mai bine dacă e așa.

 

 

#

deci am fost la jokulsarlon

și pe drum am avut așa un presentiment

la un mom dat și am cerut din geantă parfumul cel mai frumos

și m-am dat dar după asta până am ajuns m-a luat deznădejdea și am fost sigură că nu

și am zis când am ajuns acolo știu că nu o să se întâmple dar ar fi pt mine cea mai mare fericire să văd totuși o focă

și am văzut

nu una ci vreo 6-7

și una s-a și uitat la mine mustăcioasă superbă

gata

oricum și voi vorbeați de meditații și etc

îmi pare rău pt cine a mai fost acolo și în general pentru cine mai trăiește pe lume dar asta e ca cu pe cine ar răpi extratereștrii

la cine s-a uitat foca

adev e că cele mai bune lucruri mi se întâmplă după ce mă gândesc la toate porcăriile

ca pe mașină nu am tot zis decât câți oameni ar trebui să rămână pe lume

am ajuns la concluzia că așa vreo 10 %

love is a bird of flames

“numele meu este k și sunt un aquarius”

 

aceasta este gara din luxbg într-o vineri seara

când veneam de la rotondes unde am vazut northern disco lights (take her hand stupid :))

și când am simțit într-o secundă că mă îndrăgostesc de luxbg, un pic strange după 11 ani când am plecat întruna dintr-o parte în alta numai să mă scap

dar este o caracteristică a lui aquarius să facă așa, e zodia care părăsește cel mai ușor, practic tot într-o secundă, dacă am crede în astea

dar ține minte 🙂

(atunci când nu uita de fapt blocuri întregi, ani întregi, milioane de ani)

în fine face asta și puține lucruri sunt mai strălucitoare decât când se hotărăște un vărsător că gata

este așa airy (orice femeie mică știe dacă a citit vreodată cea mai mică prostie cu zodii) și nu îi rezistă nici intoxicările, nici materia neagră, aș putea numi grace acele momente, dar ar fi exagerat

și intoxicări au fost destule în 37 de ani și în câteva luni, practic prize regulate de toxine, la diferite intervale de timp, uneori de mai mică intensitate, uneori ca în fucking highlander 🙂

venite din middle east, care nu se potrivește cu far east, asta absolut niciodată, niciodată

far east e doar cu neoanele și altele, dar nici nu e vba aici de asta, este despre vestul continentului europa și orașul luxbg, într-o vineri seara, pe fort neipperg, în micul cartier roșu, un fel de underdog al cartierelor roșii, scara asa 1/100000, armes kind

cu aceasta singură enormă calitate de a aduce aminte de anii 70-80, cum e să fii eu și să te îndrăgostești de un oraș făcut în 70-80, e împotriva esteticii și strange și contradictoriu ca toată viața (știu că și asta ultima e :))

în fine magia s-a produs și acum ne descurcăm cu ea, ne-a lăsat cam cu ochii mari cum se spune

mari și lichizi, de aici și poza mișcată, care nu mai știu de unde e, pe drum spre parcare, f puțină acțiune pt vineri seara totuși, cel mai frumos cartier roșu din lume, cel mai smooth

și na cum se spunea mai demult în poetry o fată singură și luna

e o condiție f bună pentru mine, cea mai buna cred, ca și cum aș fi primit invizibilitatea

pentru că, acum ceva pretențios, invizibilitatea ține lucrurile legate, invizibilitatea și dispariția și în fine toate cu minus pe care le știm, no 17 glass catfish style (a fost așa o seară frumoasă, aș vrea să fie tot timpul, sper să fie tot timpul, sau cât mai mult)