Lacan dinspre Žižek

[Slavoj Žižek, Looking Awry: An Introduction to Jacques Lacan through Popular Culture, MIT Press, 1995]

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

“inconştientul este structurat asemeni unui limbaj” (Lacan).

  1. fantezie/ dorinţă/ real/ adevăr/ ficţiune

    Fantezia desemnează relaţia „imposibilă” a subiectului cu cauza-obiect a dorinţei sale – „ceea ce fantezia pune în scenă nu este o scenă în care dorinţa noastră este împlinită, satisfăcută în întregime, ci din contră, o scenă care realizează, ce pune în scenă, dorinţa pur şi simplu”, spectacolul dorinţei ca ceva ce nu este oferit în avans, ca ceva de construit prin intermediul fanteziei – „prin intermediul fanteziei învăţăm cum să ne dorim” (o dorinţă care se reproduce în mişcarea ei circulară, în fantezia „ca un fel de ecran pentru proiectarea dorinţelor” noastre). Asemănarea dintre mecanismul fantasmatic şi circularitatea pătimirii descrisă în textele patristice este transparentă – de la patimă la conştientizarea faptului că cele finite nu pot satisface tentaţia de infinit, de la această conştientizare la repetarea la infinit a patimilor, ca măsură compensatorie, ca un continuum ce ne oferă senzaţia de nesfârşit – „anxietatea survine nu atunci când cauza-obiect a dorinţei lipseşte; nu lipsa obiectului este cea care dă naştere anxietăţii, ci din contră, pericolul de a ajunge prea aproape de obiect şi astfel de a pierde lipsa însăşi. Anxietatea este produsă de către dispariţia dorinţei”. Doar în vise întâlnim realul propriei dorinţe. Astfel, realitatea cotidiană, realitatea universului social în care interpretăm rolurile oamenilor decenţi, se dovedeşte a fi o iluzie fundamentată pe o anumită „refulare”, pe o pierdere din vedere a realului propriei dorinţe. Distanţa dintre cele două este locul ficţiunii – iată de ce potrivit lui Lacan, adevărul „este structurat asemenea ficţiunii”. Distanţa dintre realitatea cotidiană/ socială şi realitatea propriei dorinţe ţine însă locul unei distanţe fundamentale –

    2. distanţa dintre real şi realitate

    În sine, realuleste imposibil de descris, de simbolizat, devenind pură asemănare. Aproape de graniţele sale conştientizăm faptul că Celălalt(acel cineva care ne controlează, ce vorbeşte prin noi fără ca măcar să ştim asta) nu există (Lacan). Aproape de graniţele sale construcţia paranoică se constituie într-o încercare de a ne vindeca, de a scăpa de adevărata „boală” – „sfârşitul lumii”, distrugerea universului simbolic, a realităţii. „Întoarcerea celui mort este semnul unei tulburări în ritualul simbolic, în procesul simbolizării; cei morţi se întorc ca colectori a unei datorii simbolice neplătite.”

    3. realul ce serveşte ca suport pentru realitatea simbolică este găsit, nu produs

    Orice obiect poate ocupa spaţiul gol al Lucrului, însă, aceasta are loc doar prin intermediul iluziei că a fost dintotdeauna acolo, că nu a fost pus de noi, ci găsit ca „răspuns al realului”. Orice obiect-cauză a dorinţei, a cărui putere de fascinaţie nu rezidă într-o proprietate imediată a sa, ci din locul ocupat în structură, îşi datorează puterea de fascinaţie de fapt iluziei că această putere aparţine obiectului ca atare.

    4. omul ca „rană deschisă a lumii”

    În contextul acelui ceva de „dincolo” ce vine să dezechilibreze lumea care funcţionează după anumite legi, ca o tăietură ce abate şi perturbă circulaţia a ceea ce desemnăm drept „realitate”, momentul în care însuşi fundamentul lumii noastre pare să se dezintegreze, „acolo subiectul trebuie să recunoască nucleul fiinţei sale cele mai intime”, acel ecce homo dominat de instinctul morţii. „Însăşi apariţia omului conţine în mod necesar o pierdere a echilibrului natural”. Pentru că activitatea umană, prin excelenţă excesivă, nu mai poate fi integrată echilibrului natural. Prin „ataşamentul traumatic de un Lucru, de un spaţiu gol, care exclude omul pentru totdeauna din mişcarea circulară a vieţii şi astfel deschide posibilitatea imanentă a catastrofei naturale, a celei de-a doua morţi”.

    5. cultură/ natură/ exces

    Dintr-o perspectivă freudiană, „toată cultura nu este în cele din urmă nimic altceva decât o formaţiune de compromis, o reacţie la ceva terifiant, dimensiunea radical inumană corespunzătoare condiţiei umane însăşi”. „Natura nu există”; însăşi ideea omului ca „exces” trebuie abandonată, imaginea naturii ca circuit echilibrat nefiind decât o proiecţie umană, „natura” fiind deja, în sine, dezechilibrată, haotică. Doar semnul este cel care mai păstrează continuitatea cu realul.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #57 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.