poeme de Wislawa Szymborska

traducere: Alice Valeria Micu

Psalm

Oh, cât de permeabile sunt frontierele umane!

Câţi nori vă trec nepedepsiţi pe deasupra,

cât nisip al deşertului trece dintr-o ţară în alta,

câte cărări de munte rotindu-se pe pământurile

altora cu sărituri provocatoare!

Trebuie să menţionez aici una câte una păsările

care traversează în zbor

sau care se aşează pe bariera aplecată?

Poate chiar şi o vrabie – coada ei este deja afară,

iar ciocul încă în patrie.

Şi în plus, cât se agită!

Printre numeroasele insecte mă voi limita la furnică,

Cea care între pantoful stâng şi cel drept al

vameşului

nu se simte obligată să răspundă la întrebările

De unde? şi Unde?

Oh, să înţelegi dintr-o singură privire toată

această confuzie,

pe toate continentele!

Poate că nu e tufa care de pe malul opus

îşi trafichează pe deasupra fluviului cea de-a

o sută de mia frunză?

Şi cine ştie dacă nu, caracatiţa, cu braţele ei lungi şi neruşinate

violează limitele sacre ale apelor teritoriale?

Cum se poate vorbi de-o ordine oare

dacă nu e posibil măcar să scotocim stelele

şi să aflăm de ce străluceşte fiecare?

Şi apoi această condamnabilă răspândire a

zăpezii!

Şi praful care se aşează pe întreaga stepă

ca şi cum n-ar fi fost ruptă în două!

Şi răsunetul vocilor peste îndatoritoarele suflări

ale aerului:

acele ciripeli seducătoare şi gâlgâielile aluzive!

Doar ceea ce e uman poate fi cu adevărat

străin.

Restul e pădure amestecată, săpătură de cârtiţă și vânt.

 

Pe arcă

Începe să cadă o ploaie nesfârșită.

Pe arcă și pe unde nu ai putea merge:

dumneata, poezie pentru o singură voce,

izbucniri personale,

talente fără de care se poate trăi,

curiozități superflue,

suferințe și spaime potrivit de mari,

și tu, dorință de a privi lucrurile din șase părți.

Râurile se umflă și se revarsă.

Pe arcă: voi, clarobscururi și semitonuri,

voi, capricii, ornamente și detalii,

excepții tâmpite,

semne uitate,

nenumărate nuanțe de gri,

jocul de dragul jocului,

și ti lacrimă a surâsului.

Cât poate ochiul să vadă, apa e orizontul zăpezii.

Pe arcă:planuri pentru viitorul îndepărtat,

bucuria pentru diferențe,

admirația pentru de cei mai buni,

alegerea nelimitată a unuia din doi,

scrupule învechite,

vreme pentru reflectat,

și tu, credința că toate vor putea fi încă de folos.

Cât despre copiii

Care suntem în continuare,

Oveștile au un final fericit.

Chiar și aici nu e un alt final să se potrivească.

Ploaia se va opri,

valurile vor scădea,

pe cerul luminat

se vor deschide norii

și va fi din nou

cum era când norii se așezau peste oameni:

mari și ușori

în asemănarea lor

cu insule fericite,

mielușei,

conopide

și scutece

– ce se usucă la soare

 

 

Portret de femeie

Trebuie să fie la alegere.

Să se schimbe, atâta timp cât nu se va schimba nimic.

E uşor, imposibil, dificil, merită.

Are ochii, dacă este necesar acum albaştri,

acum gri, negri, veseli, plini de lacrimi fără motiv.

Doarme cu el precum întâia sosită, unica pe lume.

Îi va dărui patru fii, nici unul, unul.

Ingenuă, dar o excelentă sfătuitoare.

Fragilă, dar îl va susţine.

Nu are capul pe umeri, dar îl va avea.

Citeşte Jaspers şi reviste feminine.

Nu ştie la ce foloseşte viaţa asta şi va construi un pod.

Tânără, precum un tânăr obişnuit, mereu tânără încă,

Ţine în mâini o vrabie cu aripa frântă,

banii ei pentru o călătorie lungă şi îndepărtată,

o semilună de tocat, un ambalaj şi un păhărel de vodkă.

Unde şi ce va face? N-o fi obosită?

Însă nu, doar un strop, mult, nu contează.

Ori îl iubeşte, ori se încăpățânează

La bine, la rău şi de dragul lui Dumnezeu.

 

 

Ceapa

Ceapa este cu totul altceva.

Măruntaie nu are.

Pe de-a-ntregul ceapă

Până la cepozitate.

Cepoasă pe dinafară

Cepoasă până în inimă,

poate să se privească pe dinăuntru

fără s-o încerce teama.

În noi neştiuţi și

abia acoperiţi de piele

interni ai infernului

anatomie violentă,

dar la ceapa-ceapă,

nu sunt viscere sucite.

Ea este din ce în ce mai nudă

Până în adânc şi dincolo.

Ce coerentă e ceapa

succesul este ceapa.

În una, iată stă cealaltă,

în cea mare e cea mică,

în următoarea stă succesiva,

adică a treia este a patra.

O fugă centripetă.

Un ecou integrat într-un cor.

Ceapa, de acord:

cel mai frumos pântec din lume.

În cinstea ei în aureole se înfăşoară roată.

În noi – grăsime, nervi, vene,

mucozități şi secreţii.

Iar la noi rămâne pe veci negată

idioţenia perfecţiunii.

Vedere cu un grăunte de nisip

Îi spunem grăunte de nisip.

Dar el nu-şi spune nici grăunte nici nisip.

Merită mai puţin decât un nume

General, individual,

permanent, temporar,

greşit sau corect.

Nu-i pasă de privirea şi atingerea noastră.

Nu se simte privit şi atins.

Şi ceea ce s-a întâmplat pe pervaz

este doar una din aventurile noastre, nu ale lui.

Pentru el e ca şi cum ar cădea pe un lucru oarecare,

fără siguranţa de-a fi căzut deja

sau de a cădea încă.

De la fereastră se vede frumos lacul,

Dar acea imagine, a lui, nu se vede.

Fără culoare şi fără formă,

fără voce, fără miros şi fără durere

este starea lui în această lume.

Fără sfârşit e fundul lacului

şi fără capăt malurile.

Nici înmuiat nici uscat grăuntele de sub apă.

Nici la singular nici la plural cel din valuri,

care murmură surd la propriul murmur

în jurul pietrelor nici mici, nici mari.

Şi totul sub un cer prin nnatura lui fără cer,

unde soarele apune fără să apună deloc

şi se ascunde fără să fie ascuns îndărătul

unui nor neştiutor.

Vântul îl zăpăcește fără alte motive

decât acela de a sufla.

Trece o secundă.

O altă secundă.

A treia secundă.

Trei secunde, însă doar ale noastre.

Timpul trece ca un mesager cu o veste urgentă.

Însă este doar comparaţia noastră.

Inventat personajul, fictivă graba,

iar vestea inumană.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #57 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *