poeme de Radu Găvan

Coşmar

 

Am văzut un cal negru coborând dealul morţii

În galop, botul plin de spume, pielea lucind în bătaia lunii

Copitele săpând pămantul, praful plutind în urma-i ca un abur

Pământul duduind,

Un cal negru

Prăvălindu-se prin visul meu.

Am văzut un câine uriaş mijindu-şi colţii albi dintr-o groapă din iad

Balele atârnând, ochii galbeni, blana smoală

Coloana arcuindu-se, oasele străpungând pielea

Ochii lui, coşmarul cel mai adânc

Un mârâit din altă lume ridicându-se spre lumea mea.

Am văzut o femeie fără chip călărind calul

Părul învolburat, negru ca noaptea cea mai lungă

Fluturând în bătaia lunii

Degetele subţiri şi însângerate strângând coama udă

Picioarele goale lovindu-i fără milă burta

Am văzut un bărbat în groapă

Buzele i se mişcau fără încetare

Însă doar mârâitul fiarei străpungea suprafaţa

Degetele bărbatului înfipte în ceafa câinelui

Ochii bărbatului – două pietre negre lucind

Gura lui – o rană de cuţit.

 

În 2666

 

În 2666, când în sfârșit lumea așa cum o știam s-a stins

Strivită sub o mare întunecată de cenușă și rahat

Sufocată de propria ignoranță

Toți scriau și nimeni nu mai citea nimic.

O parte infimă, poeți sau prozatori

Alcoolici și nebuni sinucigași

Și restul

Marele rest

Autori de autobiografii scrise pe rețele de socializare

Care nu interesau pe nimeni

Dar pe care toți le aclamau

În virtutea ipocriziei

Și a reciprocității.

În 2666, când ultimii scriitori adevărați

Și-au tras un glonț în cap

Sau s-au spânzurat

Sau s-au aruncat de pe o clădire

Și au plecat să-i întâlnească pe Bolaño

Poe, Sabato, Bukowski și alți câțiva

Și poate și niște cititori adevărați.

 

 

 

Poemele violente

 

Atunci când proza s-a prăbușit într-un deșert de indiferență, iar în urmă a rămas doar

un tânăr cu pielea arsă și chipul bătrân

Încovrigat pe nisip, vânt turbat nu cu mult în urmă, o pală ce se stinge încet acum

Cu ultimele puteri m-am târât spre un fel de oază sau

Lacul negru născut

dintr-o mângâiere pe obrazul unui lepros

Pe mal, mârâind încet, poezia își arată colții știrbi, tolănită lângă trupul chircit al unui copil

Prin nisip, un orb mărșăluiește neîncetat cu un volum în mâini, gura lui

Împroașcă poemele violente și degetele descârnate strâng foile albe și în el

Câinii negri urlă.

 

 

 

Omul Negru

 

Ai încercat acest produs și

acest produs, acest produs

acest produs

Apa neagră a minții revărsându-se pe

Pielea ta delicată și mintea ta

străbătută de râuri de apă neagră,

plină de gunoaie revărsându-se pe

Ai încercat acest produs

Sângele îngheață și stomacul e plin cu puroi, dar tu

Zâmbește și fă

Gura mare, ia capsula asta, ia asta și asta

Savurează acest produs

Cască ochii și

Savurează-ți cancerul

Zece mii de protestatari au

Un băiat de zece ani a fost

O crimă oribilă s-a petrecut în

Pauză. Zâmbet larg.

Încearcă acest produs.

Vești bune din

Cercetătorii britanici au descoperit că

O fetiță de cinci ani a

Pauză.

Florile minții strivite de cuvinte și

imagini goale

Trupul tău nu e un templu

Mintea ta nu e un templu și

Nimeni nu e un templu și

Nimeni nu se mai închină la nimic, în afară de

Acest produs și acest produs și

te întreb

Spirit amputat, tot nu înțelegi?

Ai încercat acest produs

Zâmbește și

Deschide gura și

Deschide mintea și trupul și apoi

Întuneric.

Înțelegi acum?

Omul Negru nu mai e de mult sub pat.

 

 

 

O urmă de viață

 

M-ai tăiat adânc

Ai trecut de carne și oase

De gânduri, amintiri

De plânsete

Mi-ai ucis orice urmă de vis

Și ai rămas acolo zâmbind

Acum sunt bătrân

Și amintirile mi s-au pierdut mai toate

Nu am copii

Sau dacă am

Nu mai au ei tată.

Mă uit seara în oglindă

Și dimineața

Și mă întreb – Cine dracu ești?

Cine ești?

Ochii afundați în orbite

Pieile atârnând

Fire de păr răzlețe în locuri nedorite

Cine mama dracului mai ești și tu?

Și ce cauți în mine?

N-a rămas mai nimic din ce eram

Doar o tăietură vie

Pulsând din ce în ce mai încet

Și din adâncul rănii

Ochii tăi încețoșându-se.

Ieri am fost în parcul nostru

Sau în ce-a mai rămas din el

Am stat pe banca noastră

Care arăta la fel de rău cum mă simțeam și eu

Prăfuită și inutilă

Rătăcită

Am stat pe banca noastră

Cu ochii închiși

Era liniște, atâta liniște

Am dormit puțin, apoi m-am trezit brusc, buimac și speriat

Poate te-am visat, nu știu

Pentru o clipă am vrut să mă ridic și să plec

Dar n-am putut și am rămas

Și după o vreme am simțit în piept

O urmă de viață tresărind firav

Ca o înțepătură în inimă, ca o șoaptă ascuțită

Dar apoi la fel de repede a murit

Iar eu am rămas în continuare lipit de bancă

În noaptea rece, până la sfârșit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *