de Emilian Gheață
Tremolo
Pripiri neîndemânatice străpung sfiala tihnită
a sfericelor petale conştiente de propria lor ofilire
şi răvăşiri reiterate istovitor le rostogolesc, adulmecându-le carnivor,
înspre părelnice destrămări şi vagi rememorări fluide,
în susurul morbid al fatidicelor încuviinţări finale
şi al timpuriei amorţiri tomnatice în rugină.
Încearcă să te opui timpului, morţii, tăcerii,
suflet nebun al durerii…
Vivace
Păi poţi să ştii c-oi încerca!
Fiindcă-s eternul îndrăgostit, cu pula-ntr-una pe sus,
de nu cumva fi-oi veşnicul futicios cu inima de-a pururi împănată,
expertul ieftin în măsurarea sexului grăunţelor prafului de stele,
bolţar de balegă la robusta temelie a îndoielii introspective,
veriga pe veci lipsă din marele lanţ al sclaviei biologizante.
Mă mir că n-aţi înnebunit
de Halit, Căcat, Dormit.
Pizzicato
Din lapte de iapă stearpă, din pană de corb schilodit,
din crâncen junghi între picioare în scârbă fost-am plămădit,
şi când de mine trag toţi dracii şi se cheamă că trăiesc,
gropi în Lună fac cu sula si refuz să mă căiesc
căci plin de cruci mototolite cu migală presărate
mi-e trupul mic şi fantezist, cu sevele lui sărate.
Voi ziceţi că nu zic nimic –
Eu zic că zisul mi-e totuna.
// Octombrie 2009
Muzica
Uneori iau muzica pe după gât
şi o scot la plimbare
ca să ne fluturăm pletele şi mătreaţa
pe regulile de circulaţie
ale statului de drept la replică.
Şi umblăm de nebuni,
ocupând trotuarele,
călcând pe flori
şi mâzgălind zidurile,
şi când ne-apucă o luăm la goană
peste interdicţii, sfieli şi reproşuri
şi ne batem cap-în-cap
până când se nasc stele verzi
şi urinăm lavă sclipitoare
şi în nemurirea noastră sonoră
ne umflăm muşchii şi libertatea
şi ne-o tragem pe firmament
şi în timp ce ea îmi face din falus
o chitară Fender cu şanţ pe mijloc,
ejaculez euforic lanţuri rupte
peste oceanele de indiferenţă
şi muzica râde dinţos ca Jimi Hendrix:
„Vezi că nu-i greu?”,
şi rămâne gravidă
cu cele mai grave idei.
Alteori, însă,
stăm doar noi doi într-o văgăună,
cap-în-cap, gheară-pe-gheară,
pipăindu-ne asperităţile şi eufoniile,
şi tragem cu jale arcuşul zimţat
peste cearcănele noastre lipicioase
în acorduri tărăgănate
de amor(sub)ţire în la minor
şi fiind atenţi unul cu celălalt,
ne facem că nu observăm
chiar tot praful care se depune pe noi
şi pe instrumentele noastre uzate,
şi mai bem câte un ceai.
E drept că uneori
îmi mai face şi câte o labă…
// Decembrie 2009
Arca lui Goe
Aici, de partea greşită a nimicului,
toate lucrurile par strâmbe
şi mă îmbăt cu speranţa că dincolo s-or îndrepta,
dar ceva îmi spune că acolo vor fi, put şi simplu
(ce rost ar mai avea să pară?).
Unicul lucru cert
îmi e părelnicia oricărei certitudini,
şi-n goana mea după himeră
sunt doar o gloabă efemeră.
Nesuportând nonşalanţa cerului
înţepat cu forţa dureroasă a stelelor pline de cuie,
m-am refugiat în tine,
cea frumoasă ca o biserică cu uşile deschise.
În tine îmi voi înălţa rugile fierbinţi
pe care le-am adunat de la facerea lumii,
ţie îţi voi trage clopotele rotunde
pentru a vesti năvălirea gepizilor cu săbiile scoase,
pe altarul tău îmi voi arde lumânările
pentru cei vii şi pentru cei morţi
(din ceara cărora îmi voi remodela chipul),
în confesionalul tău călduros
îmi voi croşeta şosete din păcatele mele scămoşate,
la baza coloanelor tale din gresie emailată
mă voi prăbuşi istovit, invocându-te ritualic,
şi icoanele tale măiestre şi blânde
mă vor însoţi când voi pieri, negreşit, în ploaie.
Iar când sfârşitul lumii
ne va bate cu fermitate la uşă
şi va cere un pahar cu apă,
îl voi reţine doar vreo două clipe,
ca să-i povestesc pe scurt
despre orgasmul întârziat şi înverşunat
al hieroglifelor trupului tău de neînţeles
pe care, cândva, l-am iubit
fără să ştiu de ce şi cum
(că poate de aceea a şi plecat).
// Octombrie 2016