Suprarealismul cotidian

o istorie de buzunar

de Ana-Maria Negrilă

            Nezeu trăiește la bloc – o carte cu care poți să prinzzzi muște este un volum de poezii dulce-acrișor apărut în 2016, la editura Junimea, și datorat scriitorului Cristian Ghica, autorul romanelor ROCKescu (România pur și simplu, 2014), Șmecher cu carte (Junimea, 2017), dar și al volumelor de versuri Cea mai frumoasă poezie (Art Creativ, 2014, 2016) și  Știri din România (Junimea, 2018).

            Mai amuzantă, deși nu mai puțin profundă decât celelalte, cartea de prins muște adună între copertele ei o colecție impresionantă de fapte de viață, de sclipiri de chihlimbar în care s-au prins și conservat destine de insecte muncitoare. Viața la bloc nu a fost mai bine prinsă în vers, cu toate ale ei, cu amuzamentul cam din topor al unei lumi pestrițe, silită de împrejurări să se înghesuie într-un spațiu pe verticală, abandonând astfel spațiile largi ale unei copilării rurale. Blocul lui Cristian Ghica este în Drumul Taberei, cartier râvnit prin anii ‘70-‘80 pentru spațiile verzi de care beneficia, un adevărat loc al izbânzii proletare.

            Dând fila cu filă și utilizând fiecare cuvânt, se creează o istorie, care, în perioada comunistă, ar fi devenit repede interzisă, a musculițelor muncitoare din blocuri. Pe de-o parte, avem propaganda, meșteșugit presărată printre versuri, cu toată suita ei de izbânzi în muncă, cu produse lăudate ca realizări ale industriei, pe de alta, aceleași produse sunt demontate cu grijă, poetul folosindu-se de cuvinte ca de niște chei sau șurubelnițe pentru a le arăta calitatea îndoielnică. Fapte de viață răsună din versuri: cozile la alimente, acel să se dea unul ca să ajungă la toți, obligația permanentă de a spune doar ce trebuie și nu ce crezi, cenzura, falsul egalitarism etc.

            Peste această lume închistată, apare brusc libertatea strălucitoare, iar oamenii, tot ca niște musculițe, își ard aripile la lumina ei. Este vorba despre o generație care nu a trăit într-o societate guvernată de legi acceptate, care au evoluat lin de-a lungul secolelor, ci într-una impusă, dură și mutilantă în ciuda momelii egalitariste. Rezultatul este că oamenii își pierd busola morală și socială, uită cum să-și crească copii, se uită pe sine, se pierd în consumarism, adună compulsiv lucruri de care nu au nevoie, dar de care au fost privați în copilări sau în adolescență. Încearcă să compenseze, dar cedează în mijlocul agitației generale de prizonieri eliberați ce clipesc uimiți în fața luminii zilei, incapabili să recunoască valoarea obiectelor ce-i înconjoară.

            Zâmbetul și lacrima se împletesc permanent în aceste poeme. În această viziune suprarealistă, a la Boris Vian, un câine mort de foame îi scrie președintelui pentru a se plânge că el nu are ce mânca în timp ce se aruncă banii pe pliantele marilor magazine, propunând ca în locul acestora să se „pună în cutiile poștale, salam de Sibiu și parmezan” (domnule președinte,). În același timp, o reclamă îi îndeamnă pe oameni să se cazeze la hotel apatia, cinci stele verzi, unde vor beneficia gratuit de depresii și de o cameră cu vedere spre cimitir (ofertă specială), iar în aerul condiționat își fac cuib niște mierle care îl ceartă permanent pe poet (tăcere).

            Versurile lui Cristian Ghica, dincolo de latura ludică, vorbesc despre o foame de a cuprinde, de a trăi, de a avea tot ce nu a existat până în 1989 decât între paginile revistelor Neckermann. Din păcate, această foame este moștenită și de urmași, împreună cu angoasa și traumele părinților. De aici până la sentimentul alienării nu este decât un pas. Oamenii își construiesc și alți pereți decât cei ai blocului, se izolează în spatele tastaturilor, nu mai comunică de teamă să nu greșească, să nu fie judecați, ochi vigilenți veghează acum nu numai din spatele ferestrelor, ci și al Internetului. Totuși, fără tehnologie, omul nu mai e nimic, nu mai știe nimic, nu mai poate comunica cu nimeni.

            „chiar acum mi-a picat internetul,/ nu tu mail, nu tu muzică./ dintr-o dată m-am rupt de ceilalți.” (Iubire)

            Nezeu trăiește la bloc vorbește despre o singurătate existențială, istorică, atotcuprinzătoare, pe care nici Dumnezeu nu o poate vindeca, pentru că a făcut parte de la început din structura lumii:

            „am avut un moment în care m-am simțit singur/ și a durat cam patruzeci de ani./ am vorbit cu nezeu/ și mi-a zis/ că, pe vremuri, s-a simțit așa de singur/ încât îi venea să creeze ceva.” (Singur)

            Însă, versurile lui Cristian Ghica nu pot să nu te atragă, să nu te facă să zâmbești cu jocurile de cuvinte, cu invitația de a nu lua în seamă tragismul unei epoci, în fond, regele a murit, trăiască regele!

            „caietul meu are doar niște linii,/ pe care nu știu cum să le accesez./ oare ce sistem de caiet e ăsta, fără bară de shortcut-uri?/ văd că are instalat dictando 1.1, encriptat în 24 de file./ a, m-am lămurit, e cu file,/ trebuie să accesez file, apoi open./ dar nu are mouse, să dau și eu un click/ dreapta/ și-un click stânga,/ că m-am pierdut de tot în sistemul ăsta de operare./ biții se ceartă între ei și/ sunt la un pas să fie devorați de megabiți./ caietul are multe bad-uri, trebuie să intru în bios,/ poate reușesc să salvez datele de pe hard-ul/ de un terra./… error loading operating system…/ cred că e virusat./ mă duc să-mi iau un pix,/ pentru că pe pix/ îl doare-n pix de megabiți” (Caietul).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.