Codoșie cu crotalie

[sau nu amesteca orgasmul cu sexul]

de Emilian Gheață

            Cu Tărâţă eram cel mai bun prieten de un cincinal bun. Am renunţat să-i sucesc gâtul când l-am întâlnit pentru prima oară trenând încolăcit în jurul piciorului meu, implorând cu ardoare băgarea în seamă. În multe am mai călcat în viaţa mea…

În fine, am acceptat să-l târăsc după mine şi să concreştem până când moartea sau ceva mai puţin eidetic avea să ne, pardon de expresie. În fond, ce mare lucru să încapă întotdeauna două beri în locul uneia? Deci iată cum te poţi alege de bună-voie cu o coadă unduitoare şi versatilă.

Nu mă pot plânge. Dincolo de nervii pe care mi-i provoca prin stăruinţa sa într-ale sfătoşeniei cu privire la tot ce puteam să mişc şi mai ales la ce nici nu îmi propuneam a mişca, puteam oricând să îmi vărs năduful pe pielea lui fetidă de tigoare insidioasă exoftalmică ce era, mama lui de heboid subversiv famelic şi melofob! Unde-mi eşti, execrabil rahat revolut, cu poluţiile tale enervante şi horpăielile tale exasperante (chiar, oare ce era dacă trăgeai şi tu berea ca noi toţi, cu demnitate obeză?), să mi te excoriez niţel cu brişca pe care mi-ai făcut-o cadou de ziua mea? Ştii ce? Euribiont şi eurihalin e mă-ta! Dar, altfel, era băiat bun.

Nu pot să nu mă gândesc cu drag şi cu nostalgie la serile noastre burlăceşti, în care dispăream total din această lume şi valsam cu perechi iluzorii de plete mov-albăstrii pe cascadele în trepte din bere curcubeică ce ne şerpuiau în neştire prin măruntaie şi erau să ne pună coneţ de mai multe ori decât sunt dispus să număr. Adevărul e că nu ţinea la băutură. Cum nici eu, de altfel. Avantaj noi, căci ieşeam întotdeauna mai ieftin. Oricum, era  mişto de tot, dar n-am să mă apuc acum să compun un panegiric prieteniei masculine la marginea homosexualităţii zoofile, în care abundă miturile esenţiale. Tărâţă, la urma urmei, era un şarpe de casă, negricios-verzuliu, fără nici un pic de venin, fără amploare, fără personalitate, iar în generozitatea sa naiv-comunistoidă, înţelepciunea populară i-a confecţionat şi o ie a compensaţiei, dotându-l cu nu se ştie ce atribute favorabile, că doar se ştie că nu-i bine să omori şarpele casei, nu? Doar n-o să mă invidiaţi acum pentru o prietenie impecabilă pe care am avut-o cu un şarpe banal, complexat de poveştile cu anaconde! Ca să vă liniştesc, vă spun şi ce mai făcea: cum îi plăcea să doarmă într-un lighean cu tărâţe, că de-acolo i-am şi dat numele ăsta şugubăţ, numai ce-l apuca şi îşi umplea gura cu cât mai multă tărâţă din aceasta şi mă stropea de sus până jos, fie zi, fie noapte, fie murdar, fie proaspăt aspirat pe jos, fie meci, fie ontologie culinară la televizor, după care se tăvălea şi se pişa pe el de râs, de eram nevoit să-i schimb aşternutul, să nu prindă dracului o salpingoovarită, că la indefiniţii ăştia te poţi aştepta la orice…

Acum, între noi fie vorba, marea problemă a lui Tărâţă era lipsa unei gagici stabile, sau măcar a unei gagici periodice, ori a unei gagici ocazionale, dacă nu chiar a unei gagici în general, oricând şi oricum. Şi în ciuda acestei stări de perpetuu sejur marinăresc pe uscat, se găsea în orice moment dispus să mă consilieze, să mă critice, să îmi „aranjeze” cu roşcata aia ţâfnoasă sau cu bruneta aia cu ţâţe mari, direct proporţionale cu gradul de aroganţă, că „ştia el cum trebe operat”, că avea o tehnică irezistibilă. Şi nu numai că mă îmbrâncea în penibil ori de câte ori se găsea prin preajmă vreuna bună, de o ştergeam fără să plătesc consumaţia şi cu riscul unor şuturi în curul meu gras, cu el încolăcit în jurul braţului meu transpirat explicându-mi unde mai aveam de lucrat la treaba cu „gagica”, dar îmi ţinea interminabile teorii despre viaţa amoroasă sănătoasă în situaţii mai mult decât inoportune. Nu puteam să înfund şi eu buda liniştit dimineaţa, că numai ce se strecura pe sub uşă şi, luând o poziţie pansivă (da, ştiu că şerpii au miros numai în limbă, dar el vorbea puţin ciudat, ţinându-şi gura aproape închisă, fără a scoate limba aia greţoasă, cam cum vorbesc doamnele proaspăt rujate, cu buzele ţuguiate), se pornea pe perorat:

– Dacă un individ mai în vârsstă decât mine are o viaţă ssexuală mai bogată şşi mai fructuoassă decât a mea, faptul că eu ssunt mai tânăr nu consstituie o sscuză. Şşi eu aşş putea ss-o fac şşi sspiritele-mi ssunt martore că aşş vrea. Dar vezi, vina tot pe desstin cade. Ssunt imperfect. Iar un bătrân cu assemenea performanţe esste mult-mai-mult-decât-perfectul.

Când mă puneam să îmi prăjesc nişte pâine baghetă, ca s-o frec cu usturoi şi s-o ung cu untură de raţă, mă privea din paharul cu picior înalt, singurul rămas din setul de şase de la bunica:

– Cât am urmărit două picioare, a fost ssublim. Când înssă ss-au făcut mai multe, mi-am cam pierdut direcţia… măi, ussturoiul sse pune egal pe toată felia, nu în bucăţi… Deci ca ssă rămâi la un sstandard ridicat de viaţă, căci da, cel mai dificil e ssă te menţii după ce ai ajunss acolo, poartă-te şşi acţionează ca şşi cum în orice ssecundă ar putea ssă vină Claudia Sschiffer şşi ssă-şşi ofere sserviciile pentru un posst de… guvernantă în sslujba ta. Şşi tu ssă o poţi refuza elegant.

Spărgeam veioza cu abajur când Steaua pierdea din nou la 11 metri în faţa unei echipe mult mai slabe şi mai împrăştiate şi care nu, nu îşi dorise mai mult victoria, dar nu fără a lua aminte la coada lui fără stare, care bifa aerul în semn de exclamare peltic:

– În ziua de asstăzi şşi păssările zboară mai pe jos – care încă mai zboară. Dacă vrei ssă vezi un piţigoi zglobiu învesselindu-sse de mama focului când confundă un muşşchi verde-gălbui cu o femelă, nu mai trebuie ssă-ţi ridici bărbia şi ssă-l cauţi printre ramuri, ci ssă fii atent ssă nu calci pe el.

Deschidea uşa de la baie când eram sub duş şi îmi periam inssisstent (pfui!, lua-l-ar, că am în minte numai botul lui ţuguiat care nu putea nici boxat zilnic să se rezume la un singur s, decent) coapsele, subliniind superior:

– Eu nu îmi închid niciodată uşşa la baie când fac duşş. N-am eu norocul ssă vină cineva ssă mă fure… Nu mă tem! Şşi cine, mă rog frumoss, ar dori ssă mă fure? Şştiu şşi eu… Oricine! De la Zâna Zorilor la Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop!

Până când ne-am trezit într-o seară într-un bar cochet, curăţel şi discret, cu funk psihedelic din anii ’70, cu logicele două beri (mai scumpici, de data aceea) sub nas, cu obişnuitele văicăreli care constituie esenţa seacă a burlăciei, cu noi şi noi, de vechi ce erau, puseuri de orgoliu în meniu şi cu un obraz neras la mine şi o piele proaspătă în cazul amicului meu năpârlit. Evident, îmbrăcarea unui costum nou se cuvine întotdeauna sărbătorită. Iar în acel bar retro nu eram singurii desperecheaţi. Mda, uite că până la urmă şi roşcata aceea ţâfnoasă avea şerpoaica ei frustrată. Da, dar cobră, băi, măcar cu un alt pedigree decât tine, jerpelitule! Oare cum i se încolăceşte şi pe unde? Mda, ai vrea să ştii, nu? Recunosc că eu am început hârjoana. I-am ridicat mingea la fileu. Inevitabil:

– Şşi zici că le urăşşti pe femei? Da, bun… Frumoss, foarte frumoss, ce ssă zic… Aici e un punct în pluss pentru tine; e de apreciat. Assta esste foarte bine! Dar vezi tu, dacă le urăşşti, ceea ce îmi creează o sstare de fericire ssublimă şşi de ssperanţă, le dai totuşşi putere, foarte mare putere. Pe assta sse şşi bazează ele. Ignoră-le şşi or ssă sse ssufoce în propria lor îngâmfare.

Încheind acea bere scumpă destul de păgubos, dintr-o ultimă sorbitură prelungă, l-am apucat ferm de obrazul strâmt, şifonându-i pielicica nou-nouţă şi scuturându-l vag ofticat, dar cu un proiect fezabil la bază, şi i-am urlat:

– Băi pulă, tu vrei să fuţi azi?!!

Speriat, înghiţind de câteva ori abia perceptibil, privindu-mă cu ochii bulbucaţi, neobişnuiţi pentru un şarpe, mi-a susurat jenat, dar cu gura larg deschisă (o premieră în cincinalul de prietenie stearpă):

– Păi da, normal…

– Perfect! Atunci fă bine şi râgâie cât poţi tu de tare când îţi fac semn!

Şi aproape fără a mă gândi, m-am trezit la masa roşcatei ţâfnoase şi a cobrei ei fandosite care, evident, sorbeau rafinat lichior de nuci sau castane, în orice caz, ceva maro. Dacă mi-aş fi calculat tupeul, aş fi ajuns la concluzia că nu sunt capabil să agăţ, dar cum nu voiam decât să îl umilesc pe samavolnicul meu animal de companie, după cabotinele temenele de rigoare, am şi ajuns să mă ofer a le plăti consumaţia. Oare femeile sunt curve dacă acceptă chestia asta? Dar dacă acceptă flori? Ei, bat câmpii – cui naiba să-i treacă prin minte să ofere… flori, unei… femei? De ce nu slănină cu ceapă?

Iată, am fost dezinvolt şi poate, pe alocuri, nu vreau să fiu eu cel care s-o spună, dar poate, zic, puţin sexy (câh, ce cuvânt măreţ, dacă  mi-l aplici!). În orice caz, în câteva minute cunoşteam deja numele roşcatei, măsurile ei, reţetele preferate, neîmplinirile pe plan profesional şi sentimental, precum şi împrejurările în care călcase la rândul ei pe cobră (de aproape, aceasta se dovedea într-adevăr a fi mult mai frumoasă, mai educată şi mai distinsă decât ignarul meu îngălat). Atingându-le ca din întâmplare pe degete, pe umeri, pe genunchi, ca pentru a le face atente la ce aveam să spun, deşi era limpede că nu priveau nicăieri altundeva, fixându-le ochii ştrengăreşte în timpul bancurilor pe care li le serveam, mă simţeam imens, imbatabil, nemuritor şi… inevitabil. În acceptarea femeii şi a şerpoaicei sale nu mai aveam nevoie de al meu. Care se lungise cât îl ţinea pielea (nouă), bălăngănindu-se pe canapeaua aceea din velur de parcă s-ar fi înălţat pe vârfuri pentru a vedea ce se petrece în dosul unui gard mai înalt decât el. Iar inteligenţa lui cinică acum se manifesta prin limba-i scârboasă cu care se scobea în nări.

Nu mai ţin minte când mi-am odihnit mai mult timp mâna pe cobra aceea rafinată, cu ochelari subţiri cu rame albastre, cu solzi corect periaţi şi fardaţi, cu boticul acela ţinut mereu sus, într-o condescendenţă menită a aţâţa, dar poate şi de la minimul alcool necesar pentru aşa ceva, ne scărpinam şi ne propteam frunţile în trei ca vechi amici din copilărie care. de dragul vremurilor trecute, consimt la un sex mic, de conivenţă, neproblematic, uşor de uitat. Iar când cobra chicotea intermitent, lăsându-se masată pe ceafa ei pudrată, uşurel, i-am dirijat căpăţâna înspre părăsitul meu labagiu platonic şi i-am făcut acestuia semnul convenit. Trezit dintr-o tristă reverie, pe deplin încrezător în utilitatea lui, slobozi o eructaţie fulminantă, răvăşitoare. Atât cobra, cât şi roşcata, plonjară într-un hohot onest, flămând. Euforic, şarpele meu se dovedi mai prost decât burlacul conjunctural şi, negăsind o altă replică, continuă să râgâie în toate felurile, oprindu-se doar când i-am aruncat scrumiera în cap.

– El e cu tine? m-a întrebat şăgalnic roşcata.

– Mda, i-am răspuns, ca majoritatea nenorocirilor.

– Şi de ce nu îl chemi la noi?

– Pentru că vreau să-i dovedesc că sunt mai bun decât el.

– Ei, haide, nu fi rău, cheamă-l şi pe el! Sau eşti rău?

– Depinde de cum vrei să fiu…

Drept indiciu, m-a apăsat pe vârful nasului, trimiţându-mi o bezea pe post de promisiune. Aşa că l-am chemat. Aşa că a venit. Aşa că restul nici nu mai contează. Din câteva mişcări, şerpişorii noştri erau încolăciţi şi se giugiuleau voios şi lipicios, de am fost nevoiţi să îi înhăţăm şi să îi scoatem în parc, la presiunile celorlalţi clienţi, iritaţi. Sub slabul felinar gălbejit deja se acuplau fără jenă, fără protecţie. Şocat de mărimea argumentului sexual al verzuliului meu şarpe de casă, pe care nu îl bănuisem nicicând, am înţepenit privindu-i.

– Ştii că nu e frumos să te holbezi? mi-a şoptit roşcata cu un perdaf peste chică.

– Mda, ştiu, dar ăsta… îţi mai fac o cinzeacă?

Aşa că am intrat din nou să bem. Mult. Neutru.

– Îţi dai seama că vor pleca?

– Da, ştiu.

– Şi nu îţi pare rău după el?

– Abia aşteptam să scap de el.

– Dar nu v-aţi înţeles bine?

– Ba da… Excelent chiar.

– Şi atunci?

– Nu ştiu… Parcă m-am săturat să îmi aud gândurile rostite.

– Măi, voi, bărbaţii, sunteţi aşa nişte tăntălăi…

– Da, şi voi, femeile, sunteţi aşa nişte figuri…

Ne-am despărţit buni prieteni. Atât de buni încât n-am mai ştiut unul de celălalt pentru multă vreme. Şerpii, evident, dispăruseră. În scurt timp, însă, bravura mea s-a ofilit şi am început să simt lipsa portavocii gândurilor mele. Am început chiar să-l caut. Poate se va fi sfădit cu cobra aia borţoasă şi, ca un real viteaz, avea să se întoarcă la eroica noastră prietenie. Sau devenise mai familist în cinismul lui? Păi nu aşa îmi imaginasem…

Cu roşcata m-am mai întâlnit o singură dată, la acelaşi bar, în acelaşi funk psihedelic, dar fără şerpi. Fără bancuri, fără tupeul meu şi fără uşurătatea ei în a accepta să-i plătesc consumaţia.

– Ce mai faci?

– Urăsc întrebarea asta.

– Şi eu. A trecut o vreme, nu?

– Da. Îmi pare că foarte multă.

– Cum eşti?

– Singură.

– Serios?! De ce? De fapt, şi eu.

– Mda… Urât…

– Ţi-e dor de ea?

– De nu mai pot!

– Şi mie de dobitocul meu… Nu i-ai mai întâlnit, nu?

– Nu. Şi am început chiar s-o caut. Dar am renunţat într-un târziu.

– Eu visez de o vreme milioane de şerpişori care îmi scotocesc printre haine, printre pozele din liceu şi prin buzunare.

– Eu credeam că odată ce aveam să mă descotorosesc de fâţa mea, aveau să-mi curgă cererile în căsătorie.

– Ce naiba am făcut?

– Nu mă întreba. Mai bine o striveam şi-mi vedeam de mine. Ştii, îmi plăceai…

– Eu nu am cunoscut pe nimeni mai mişto decât tine…

– Şi acum îmi placi…

– Şi acum eşti cea mai mişto…

– Măi, voi, bărbaţii, sunteţi aşa nişte tăntălăi…

– Da, şi voi, femeile, sunteţi aşa nişte figuri…

O linişte nu seamănă cu o altă linişte.”

(Antoine de Saint-Exupéry)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.