Cine e dat jos de pe piedestal?

de Ana Bazac

1. Metafora pe care am folosit-o în titlu – coborârea de pe piedestal – nu este legată defel de politică în mod vulgar, nu este vreo bucurie sarcastică în fața pierderilor și câștigurilor unor oameni politici mult depășiți de problemele reale; ci a pornit de la atitudinea actuală a societății față de medici/personalul medical (și anume aceea de a nu mai da acestora considerația de care s-au bucurat tradițional) și are o semnificație dincolo de această atutudine.

Piedestalul simbolizează aici importanța socială a unei categorii profesionale, superioritatea socială a unei categorii profesionale și, deci, recunoașterea socială a acestei importanțe și  a acestei superiorități: recunoaștere inclusiv instituționalizată.  Deși importanța socială este un concept care deja arată raportarea oamenilor la un fenomen sau la acțiuni umane, deci acest concept subînțelege și recunoașterea, totuși se cade să semnalăm cele două perspective sub care se tratează problemele: prima este cea obiectivistă, de analiză a unei categorii profesionale în sine în cadrul sistemului de profesii (desigur, dintr-un moment istoric bine precizat), iar a doua este cea psihologistă, de analiză a atitudinilor oamenilor față de categoria profesională. Cele două perspective se împletesc și în nota de față nu se disting: dar în principiu, trebuie să fim sensibili la diferențele dintre cele două tipuri de analize. Și desigur, nu e greu de înțeles că superioritatea socială a unei categorii profesionale (adică superioritatea condițiilor de trai) relevă deja o atitudine, și nu o caracteristică obiectivă a categoriei sociale.

Metafora situării pe piedestal a fost folosită, este evident, exclusiv pentru a discuta situația categoriei profesionale și nicidecum nu  a avut în vedere extrapolări în domenii exterioare discuției (politică sau artă).

2. Problema situării unei categorii profesionale pe piedestal are o istorie, firește: și ca problemă – adică procesul de conștientizare a atitudinii față de o categorie profesională – și ca fapt în sine. Dacă ne este vie în minte analiza lui Eliade despre metalurgiști[i], ale căror cunoștințe legate de noua meserie au schimbat cu totul concepția despre lume – la fel cum apariția agriculturii a schimbat concepția despre lume față de aceea a vechilor culegători și vânători – și care a presupus și cunoștințe dar și secretul pe care acești noi specialiști l-au impus față de ceilalți oameni, deci și auto-așezarea noilor specialiști pe o treaptă socială superioară, atunci înțelegem ușor că mereu a avut loc în istorie o asemenea reașezare a treptelor sociale în funcție de/atunci când apăreau noi profesii: legate, simplu spus, de noi tehnologii, dar de fapt, legate de ingeniozitatea umană în raportarea la existență. Facem aici abstracție și de treptele sociale determinate de raporturile politice și de împletirea între ierarhizarea politică și cea profesională, bazată pe competențele determinate de inventarea și mânuirea noilor mijloace tehnice de raportare la natură și om.

Ceea ce ne interesează este, deci, situarea socială a profesiilor intelectuale. Intelectualii sunt, desigur, o categorie socială – atenție! în calitate de categorie, adică de un număr semnificativ de oameni cu o funcție socială recunoscută și instituționalizată, și cu raporturi și influențe clare în societate în calitate de categorie/grup conștient de puterea/importanța sa, intelectualii au apărut o dată cu dezvoltarea modernității, deși poate această afirmație nu ar trebui să fie cu totul tranșantă, dacă ne gândim la scribii egipteni, de ex. – deci o categorie birocratică[ii]: adică de intermediere între Prinț[iii] și populația dependentă, și astfel de prelungire a puterii Prințului în mulțimea acestei populații și, inerent, de autonomizare relativă a puterii intermediarilor/intermediare. Mai clar: intelectualii au fost cei care s-au îndeletnicit cu activități nu la îndemâna truditorilor de rând deoarece implicau cunoștințe străine și interzise acestora și, de aceea, și ei înșiși s-au înfășurat în mantia superiorității lor sociale și a prestigiului superior – și poate mai durabil decât cel al Prinților trecători –; dar și populația a asumat această considerare a prestigiului profesional al intelectualilor. Ne aflăm, deci, de foarte demult, în faza istorică a diferenței dintre munca fizică și cea intelectuală.

Corecți și benigni pentru societate sau corupți și maligni, intelectualii au fost acceptați astfel ca un număr suplimentar de „domni”, persoane suspuse care trebuiau să fie îndestulate. Ei erau, în marea majoritate, clerici cunoscători ai tainelor alfabetului și socotitului, dar și câțiva poeți, filosofi, câțiva medici și arhitecți.

Dar odată cu modernitatea, se schimbă structura profesională a intelectualilor și, de aici, și considerarea lor socială. Numărul intelectualilor crește odată cu dezvoltarea economiei si cu inerenta complicare a interdependențelor sociale și, treptat dar din ce în ce mai mult, se schimbă structura profesională a categoriei intelectuale. In Evul Mediu, intelectualii erau oratores – cei care se roagă –; în Germania fragmentată și rămasă în urmă,  Kant a numit, în Ce este luminarea (1784), drept categorii intermediare de „slujbași”, adică de categorii mijlocii prin profesie, pe clerici dar și pe ofițeri, acei bellatores din Evul Mediu, care făceau război, nu erau propriu-zis intelectuali ci niște domni intermediari ce trebuiau serviți dar de care era bine să te ferești. Dar în aceeași perioadă, prima revoluție industrială din Anglia pune deja pe primul plan inventatorii și inginerii, contabilii și organizatorii de firme, oricum specialiștii în cunoaștere mai exactă decât ceea ce se presupunea a sta la baza competenței profesionale a celor numiți anterior.

Modernitatea a adus cu sine și suflul discursului critic: la început, pur și simplu doar persiflant. Apare critica Prințului[iv] dar, în același timp, și critica acelor categorii intermediare care se legitimau prin cunoștințele lor esoterice[v]. Iar mai târziu, marea literatură dar  și cercetarea socială au descompus discursurile legitimatoare ale ambelor categorii, dar și rostul istoric al acestora. În această literatură științifică apare diferențierea dintre importanța socială a intelectualilor – mai ales a celor ale căror servicii aveau consecințe materiale (de la medici la ingineri și profesori) – ca fapt obiectiv și, pe de altă parte, superioritatea lor socială și ca auto-imagine a lor dar și clișeu dominant în ideologie. Persiflarea intelectualilor nu a avut loc pentru că oamenii nu ar fi văzut importanța lor socială (sau cel puțin a unora dintre ei), ci pentru că oamenii respingeau și superioritatea lor socială – în plus față de Prinți – și privilegiile pe care intelectualii le socoteau drept firești.

3. Și totuși: deoarece diviziunea muncii (intelectuale, fizice) a persistat – deoarece nivelul tehnologic a fost de așa natură încât a cerut, în continuare, existența inginerilor și managerilor care cunoșteau logica întregului proces tehnologic și de producție și, pe de altă parte, lucrătorii executanți ce cunoșteau doar fragmente – ideologia generală a continuat să întărească soclul intelectualilor. Pentru că astfel se întărea și legitimarea raporturilor de putere, în general: cei care conduceau știau oricum mai mult decât cei conduși. În anii benzii rulante americane, prin 1920-30, muncitorii încă deserveau mașina, exact ca în 1800: adică mașina îndeplinea acțiunile de fabricare, muncitorii doar o ajutau, făcând munci simple și repetitive ce duceau la interșanjabilitatea deplină a „subiecților” muncitori.

Importanța socială reală și prestigiul inginerilor au dus la generalizarea ideii de superioritate socială a tuturor intelectualilor: persiflarea medicilor rămăsese în urmă, iar acum cei mai buni dintre ei sunt adeveriți inclusiv de așezarea lor pe strada  londoneză respectabilă și frecventată de gentlemenii englezi pentru a beneficia de serviciile garantate și astfel[vi].

4. Și totuși: tot acum, teza superiorității sociale comune a intelectualilor a fost zdrențuită de o ideologie internă acestei categorii din momentul separării înseși a celor superiori sociali, inclusiv prin capacitatea lor de contemplare a lumii prin lentilele unor teorii, de cei care făceau munci fizice. Vechea idee antică a aristocraților a căror superioritate nu se putea legitima decât prin aparentul caracter gratuit al discuțiilor intelectuale –„îmi place Phidias, dar nu aș vrea să fiu Phidias” – s-a continuat până cel puțin la jumătatea secolului al XX-lea: intelectuali se socoteau a fi scriitorii, filosofii și criticii de artă, altfel spus cei din umanioare sau cei concentrați pe matematici a căror direcție era filosofia, sau cei ocupați cu fizica teoretică și cosmologia, sau cu o descriere profundă a naturii și a claselor de ființe vii; dar inginerii, cei legați de transformarea materiei și de construirea instrumentelor, erau „Phidias”. Erau, cu alte cuvinte, două culturi – a umanioarelor și a științelor – care erau rupte între ele și, în același timp, privite prin lentila tradițională a contemplației[vii].

Dar ideile s-au schimbat apoi, deoarece s-au schimbat forțele de producție, baza prozaică a reprezentărilor despre lume.

Vechea imagine socială a continuat până prin anii 60-70 ai secolului trecut (în termeni americani si vest-europeni), când automatizarea a început să înlocuiască funcția de deservire a mașinii cu aceea de supervizare (control); iar de aici încolo, cibernetizarea producției – considerarea producției drept un sistem unitar, ale cărui interdependențe interne trebuie cunoscute în totalitate de lucrătorii supervizori – ca și introducerea galopantă a TIC au zdruncinat definitiv conștiința inferiorității structurale a lucrătorului ce nu are nevoie să cunoască decât sarcina lui directă și îngustă.

Oricum, e foarte important să reținem că persistența diviziunii sociale a muncii în procesul de producție/în economie a fost concomitentă cu procesul care urma să erodeze diviziunea socială: știința de carte și creșterea nivelului de cunoștințe ale populației exterioare muncii intelectuale. Iar odată cu procesele de mai sus din producție – și, desigur, odată cu accesul la informații prin TIC – se poate vorbi de o tendință de convergență a nivelului intelectual sporit și crescând al lucrătorului și a schimbării diviziunii sociale a muncii. Deci, se poate vorbi de o tendință de schimbare a diviziunii sociale a muncii.

5. Nu este asta o aberație?

Nu cadrul-clișeu al diviziunii muncii intelectuale-fizice este, spune poziția cel puțin sceptică, ceea ce ne oprește să acceptăm tendințele de mai sus drept realiste, ci specializarea crescândă a muncilor intelectuale; cu alte cuvinte, dacă într-adevăr lucrătorul de astăzi pe platforme automatizate și mediate de computere trebuie să cunoască întregul proces și să stăpânească întreaga logică prezentată lui de medierea TIC, nu același lucru se poate spune despre intelectual. Despre medic, cercetător, electronist și nanotehnolog, biolog și cohortele de specialiști în domenii interstițiale și noi domenii apărute tocmai ca urmare a perspectivei transdisciplinare: toți sunt hiper-specializați, și mereu aduși la zi, dacă vor să fie utili și să controleze un domeniu cu expertiza lor.

Da, în noul proces de muncă – marcat de automatizare, cibernetizare, robotizare – lucrătorul trebuie să devină „propriul său inginer”, tendențial devine chiar inginer, cunoștințele ce privesc ansamblul procesului de muncă îl fac scump și deloc interșanjabil; dar dacă lucrătorul devine intelectual, intelectualul devine din ce în ce mai rafinat, adică specializat: astfel încât, deși tendința ce pornește de jos, de la procesul de producție, este de intelectualizare a muncii/profesiilor, deci de zdruncinare a vechii diviziuni a muncii, ceea ce se întâmplă sus, pe treapta intelectualilor, pare a infirma tendința de reșezare/schimbare a diviziunii sociale a muncii.

Ei bine, nu este așa, iar diviziunea socială a muncii este un fenomen istoric, deci vremelnic, adică este determinat de conjuncția dinamică a (n) cauze de diferite tipuri. Concret: specializarea muncii intelectuale nu anulează intelectualizarea muncii „de jos”; nici creșterea nivelului general de cunoștințe, prin accesul electronic la ele, și nici competența profesională cerută de tehnologia de lucru: adică tendința de apropiere a muncii „fizice” de cea intelectuală. Ștacheta de sus, nivelul muncii intelectuale, rămâne, dar nivelul muncii de jos se ridică.

6. Desigur, inferențele de mai sus configurează un model simplu. În realitate, relațiile de mai sus au loc în sistemul societal global, format din n subsisteme, deci influențe ce determină ritmuri, ce împing înainte sau frânează intelectualizarea muncii în general.

Dar de ce este important acest model? Deoarece el explică baza obiectivă – dată de tipul de instrumente[viii] ce mediază relația omului cu natura – a diviziunii muncii și, mai important pentru discuția noastră, a imaginilor oamenilor despre superioritatea socială a diferitelor categorii sociale.

Într-adevăr, atunci când categoriile conducătoare s-au înfășurat în pătura intelectuală protectoare, legitimatoare și mediatoare, cei conduși și, în același timp, lipsiți de cunoștințele de care munca lor nu avea nevoie dar care erau esențiale pentru a judeca (discerne, critica) starea lucrurilor, au fost ușor de convins și că acele categorii sunt lăsate de zei în poziția lor de dominație și că intelectualii au o superioritate socială (deci nu epistemică, informațională) indiscutabilă. Persiflarea unora sau altora nu zdruncina convingerea adâncă asupra inerentei și inevitabilei superiorități sociale a ambelor grupuri aflate deasupra vulgului.

Dar atunci când și munca a cerut cunoștințe mai multe și instrumentele moderne de influențare a atmosferei spirituale generale au cerut știința de carte generală, lucrurile au început să se schimbe. Și sigur că pentru categoriile conducătoare era vital să răspândească idei convingătoare cu ajutorul nu doar al tradiționalilor clerici ci și al ziarelor, mai târziu, al radioului și al tuturor mijloacelor și programelor de informare în masă ce au urmat. Aceste idei convingătoare sunt văzute drept cauze directe ale banalei reprezentări a superiorității sociale a categoriilor conducătoare, iar cauzele indirecte sunt mijloacele moderne de informare în masă. Dar cauzele profunde sunt, cum am văzut, nevoile muncii ca atare, tipul tehnologiei.

7. Oamenii obișnuiți au văzut ce înseamnă educația. O modalitate de a-și înfrumuseța viața. adică de a-i da un sens: inclusiv în nu doar a interpreta într-un mod mai uman – deci mai aproape de aspirația fiecăruia spre un sens al vieții – scripturile, adică articulările legitimatoare ale statu quo cu argumente etice, ci în a le pune sub semnul întrebării. De aceea, unii reprezentanți ai intelectualilor /curentul principal al reprezentanților intelectualilor – ce nu înțelegeau determinarea istorică a diviziunii sociale a muncii și ce considerau drept criteriu al ordinii sociale poziția superioară a intelectualilor în fața unor mase amorfe și receptoare umile a învățăturilor intelectualității – au considerat că numai intelectualii sunt cei care trebuie să-și transmită punctele de vedere despre societate, deoarece numai ei sunt capabil să-i înțeleagă problemele complexe[ix].

Ca urmare, oamenii obișnuiți au considerat mereu – cel puțin din epoca modernă, potrivit literaturii europocentriste – importanța socială a intelectualității și a muncii intelectuale: dar ei au avut, tot din epoca modernă europeană, și din cauza ideilor avansate de burghezie, conștiința egalității sociale, adică a respectării fiecărei contribuții  la dezvoltarea socială; ceea ce nu e negarea profesionalizării și a specializării, ci este   ideea modernă a egalității sociale dincolo de specializarea profesională firească, promovată tocmai pentru a convinge și, desigur, o idee asumat de populația de jos.

Așadar: este foarte important să înțelegem că această populație  nu confundă deloc importanța socială a muncii intelectuale cu superioritatea socială a intelectualilor, deci cu superioritatea condițiilor de trai ale intelectualilor. Dimpotrivă, este intuiția adâncă a populației, condiția socială demnă trebuie să fie la îndemâna tuturor, tocmai pentru ca toți să poată să dezvolte și să ofere societății capacitatea unică a fiecăruia de a înțelege și a crea.  Ceea ce s-a spus în luptele ideologice a anilor 1990 – că muncitorii români ar fi spus „noi muncim, nu gândim” – este o aberație promovată de cei ce nu înțeleg  cât de profundă, să spunem cât de spontan intuitivă, este înțelegerea de către oamenii obișnuiți (cei ce, prin munca lor, asigură supraviețuirea confortabilă a intelectualilor) a importanței  muncii intelectuale. Orice om știe că, indiferent ce muncește, el gândește. Separarea  dintre contemplație – gândirea „gratuită” pentru  a înțelege tainele existenței – și gândirea legată de problemele concrete ale existenței fizice a fiecărui om și ale rostului/sensului vieții fiecărui om a fost promovată de intelectualii doritori să-și păstreze locul pe un piedestal socotit de ei de nedislocat. Dar procesele din producția concretă de bunuri materiale – cele fără de care nu se realizează confortul intelectualilor „care gândesc” jocuri care nu schimbă condiția celor mulți – i-au dezmințit.

8. Astăzi, toată lumea are acces la ce informație are nevoie – lăsând la o parte, aici, și limitările accesului și că și informația este constrânsă în ofertele publice de limitele ideologice dominante – deci, lăsând la o parte elementele legate de cercetarea specializată, toată lumea poate să aibă o idee care să fundamenteze intuiția profundă (existentă și când oamenii nu aveau acces la informație) despre problemele lumii.

Un om care nu are specializarea intelectuală X nu va ști, desigur, teoriile legate de specializarea X; dar el va avea intuiția – coroborând informațiile din n domenii și experiențe – să lege cel puțin unele aspecte studiate de specializarea X, evidențiate în informațiile publice,  de altele (studiate de alte discipline specializate), astfel încât să înțeleagă logica lucrurilor: în așa fel încât să înțeleagă în ce sens merge viața lui zilnică și perspectivele sale să  aibă un rost și o semnificație, dincolo de creșterea copiilor săi.

Și asta se întâmplă astăzi: chiar și atunci când oamenii primesc numai clișeele ideologiei dominante, deoarece ei le combină cu informații care  le dau certitudini despre inadvertențele dintre clișee și, pe de altă parte, fenomene reale sesizate dincolo de acestea.

Astfel încât majoritatea populației se ridică intelectual tocmai cu ajutorul tehnologiei noi și, odată cu această apropiere de cunoștințe și de cunoașterea rațională, ea se convinge odată mai mult și de importanța cunoașterii și de caracterul desuet și incorect al decalajelor în condițiile de trai ale oamenilor. Tocmai grație ridicării nivelului de cunoștințe au devenit oamenii convinși că democrația – dincolo de spectacolul alegerilor – ca sistem de valori (ca egalitatea în fața legii, deci inerent în sens mai larg decât cel referitor la tratamentul inculpaților) este firească în societatea umană a interdependențelor.

9. Reacția imediată la raționamentul de mai sus este aceea a tradiției vechi și a caracterului „normal” al diferenței dintre retribuțiile intelectualilor și ale celorlalți lucrători: doar „primii aduc (mult) mai mult la avuția generală”, și „au și nevoi mai rafinate”. Dar această tradiție se originează în societatea diviziunii sociale a muncii și, în același timp, a raporturilor de dominație-supunere. Cu alte cuvinte, în societatea în care condițiile sociale de trai au fost un mijloc principal de diferențiere socială și, concret, un mijloc principal de privilegiere a păturii auxiliare a intelectualilor. Tocmai din această cauză a avut loc și promovarea asiduă a ideii că importanța socială a muncii intelectuale ar fi echivalentă cu superioritatea condițiilor de trai ale intelectualilor. Dar, după cum am văzut, odată cu avântul revoluțiilor industriale moderne, și nivelul de cultură și diversificarea nevoilor populației au crescut, iar astăzi și nevoile sale au devenit rafinate – cu toată îndeplinirea lor cu cópii de bunuri materiale –. Intelectualii – de fapt, o parte dintre aceștia, dacă avem în vedere opinia comună despre intelectual ca deținător de diplome de educație superioară – aduc într-adevăr mai mult, dar diferențierea drastică a veniturilor între categoriile privilegiate (nu neapărat intelectuale) și celelalte este o continuare a vechilor privilegii și, în același timp, este plătită nu doar cu retribuții care fac dificil traiul zilnic al non-intelectualilor, ci și – atenție – al multor categorii de intelectuali.

10. Surpriza este, astfel, tocmai tratamentul capitalist al intelectualilor: prin prisma raporturilor de clasă, funciar discriminante. În cele de mai sus, a fost evidențiată ideea că populația de rând a fost aceea care, prin educația modernă facilitată de cele mai noi tehnologii și necesară în noile tipuri de muncă înalt tehnologizate, a micșorat – deci de la treapta de jos – distanța intelectuală față de cei direct antrenați în profesii intelectuale. Deci și ideea că zdruncinarea piedestalului pe care stăteau intelectualii a pornit, cu ajutorul tehnologiilor mereu cele mai moderne, de jos.

Dar nu populația a coborât multe categorii de intelectuali de pe piedestal. Deoarece acesta nu e doar concepția generală despre importanța muncii intelectuale – concepție ce este în mod comun internalizată de populație, dar avansată mereu, și nu doar de intelectuali, ci tocmai de politicile conducătoare la care a devenit deja clișeu și care ascunde sub el tocmai discriminări sociale –; ci mai ales concepția despre superioritatea socială, deci îndrituirea la condiții de retribuție/de trai superioare. Populația a zdruncinat piedestalul – ce constă și în auto-imaginea măgulitoare a intelectualilor – dar nu a dat jos intelectualii de pe el: deoarece nu ea decide raporturile economice.

Fiind o categorie birocratică, intelectualitatea este și ea structurată. Sub-categoriei de sus a ei, care are funcții de conducere în subsisteme (ca spitalul, universitatea, teatrul etc.), i-a fost întărit piedestalul, deoarece a fost asimilată cu clasa conducătoare și, în imensa sa majoritate, s-a comportat aidoma acesteia[x]. Celelalte sub-categorii – asistenții din universitățile vest-europene, de ex. – au fost asimilate lucrătorilor, devenind proletari intelectuali, termen folosit încă de Eminescu la adresa lui însuși. Faptul că în Occident universitarii, medicii, actorii etc. fac greve – și nu doar manifestații pentru obiective sociale generale ca acelea ecologice – arată tocmai această ierarhizare socială în sânul intelectualității.

11. Dar ce se întâmplă cu intelectualitatea tehnică? Pe de o parte, modelul situației ei este dat de medici (dacă vorbim de întregul personal medical, înțelegem odată mai mult demonstrația din capitolul anterior, deci să îl lăsăm la o parte acum): tehnica medicală este din ce în ce mai sofisticată și mai scumpă; în limbaj economic, această tehnică e capitalul fix – ce, astăzi foarte repede, se răspândește în instituțiile medicale nu atât din umanism, cât din concurența între instituții –; fiind scump și absolut necesar, expandarea capitalului fix duce la reducerea beneficiilor medicilor[xi].

Am putut deduce din acest exemplu că, pe de o parte, este vorba de o „concurență” între capitalul fix și forța de muncă; pe de altă parte – și chiar fără să detaliem exemplul medicinii – că există o ierarhizare a intelectualilor și în funcție de legarea lor de tehnica cea mai nouă și mai performantă. Deci, dacă putem spune că, în general, și inginerii de rând sunt proletari intelectuali (numai sub-categoriile de conducere, inclusiv a muncii de cercetare – din medicină sau din inginerie – sunt parte a „elitei” sociale[xii]), trebuie neapărat să specificăm ordinea în care diferitele specialități de ingineri sunt dați jos de pe piedestal: ordine în funcție de domeniul/sub-domeniul cel mai nou și, inerent, cel mai lucrativ pentru proprietarii care investesc în economia reală[xiii]; foarte grosier, astăzi pe piedestal – adică pe nivelul unor retribuții mai mari decât al altor categorii de ingineri – stau electroniștii, informaticienii (cu toate  sub-specializările și limbajele ce se schimbă și pe care le cunosc mereu generațiile mai tinere de studenți/ingineri ce „natural” iau locul celor care cunosc doar faze anterioare), biotehnologii –. Pe măsură ce capacitatea de programare și de lucru cu TIC crește – să nu uităm „nativii”[xiv] – și, desigur, pe măsură ce se „simplifică” tehnologia, devenind cât mai apropiată de procesele naturale (iar în acest proces de simplificare, și știința și filosofia joacă un rol) și devine banală, și aceste categorii de ingineri vor fi dați jos de pe soclu.

12. Dar, încă o dată, vedem cât de artificial este acest proces. Nu e vorba de recunoașterea importanței sociale a muncii intelectuale, ci a statutului material superior „care i se cuvine”. Acest statut material superior – și indiferent aici de ierarhizarea socială în cadrul fiecărui tip de muncă intelectuală – a fost dat și pentru că cei de la putere au avut nevoie de aliați și pentru că astfel se legitima și statutul material superior al celor de la putere, inclusiv prin translarea aurei intelectuale asupra lor. Dar logica relațiilor capitaliste a dus la ierarhizarea intelectualilor și coborârea multor grupuri de pe piedestal. Soluția nu este, firește, vreo repunere a tuturor acolo – tocmai logica economică a sistemului nu o permite – ci o generalizare a veniturilor decente[xv] la nivelul tuturor categoriilor sociale: nivelul actual al științei și tehnicii permite și generează abundența, răsturnând caracteristica istorică a societăților umane, raritatea; iar conținutul calității de decent este din ce în ce mai clar dat de conștiința ecologică și, mai general, de conștiința critică a unei din ce în ce mai mari părți a populației de pe Terra.

13. Desigur că sistemul capitalist caută să frâneze procesele de mai sus, în multe feluri. À propos de problema noastră, sistemul caută să păstreze distanțierile sociale prin: coborârea artificială a nivelului cultural general (prin standardele coborâte ale educației de masă[xvi], prin oferte a-cultural/a-raționale în ceea ce s-a numit tittytainment, divertismente ce exaltă nevoi primare în sistemul dat[xvii]), dar și prin coborârea – prin confuzionare, a – nivelului de înțelegere rațională coerentă și al intelectualilor. Ei sunt educați în așa fel încât să caute principiile ultime ale logos-ului universal dar, în același timp, să nu fie sensibili la probleme sociale vizibile: să nu le vadă, deoarece sunt educați în spiritul vechiului individualism.

Cercetători prestigioși au evidențiat, însă, tendința nu doar a unirii dintre cele două culturi (științifică și a umanioarelor) ci și tendința logicii cercetării științifice înseși: de a avea un public cât mai mare capabil să aprecieze teoriile științifice, deci a comunica direct publicului ideile noi care sunt cizelate în cercetare. Această tendință generează nivelul ridicat al culturii de masă, un fel de „a treia cultură”[xviii] de masă (după prima, populară și în afara teoriilor științifice care abia se nășteau, și după a doua, a societății primelor trei revoluții industriale), adică, în fond – deși autorul nu leagă direct – specifică și necesară celei de-a patra revoluții industriale[xix].

14. Perioada actuală, de tranziție a întregii lumi spre o civilizație nu doar bazată pe cele mai noi tehnologii ci și pe noua abordare a problemelor naturii și societății – iar în afara acestei noi abordări, viitorul va fi plin de suferințe sociale și incert – este, deci, și timpul în care se coagulează această nouă abordare. Ea este absolut opusă celei tradiționale, întărite dacă nu generate de „cea mai bună dintre lumile posibile”, ca să preluăm expresia lui Leibniz. De ex., cea tradițională a numit toți beneficiarii de servicii, clienți. În noua abordare, se re-trece la considerarea tuturor beneficiarilor drept oameni: fiecare fiind o ființă unică și irepetabilă., vulnerabilă fără ajutorul medicilor, profesorilor, inginerilor și artiștilor, de fapt, vulnerabilă fără ajutorul tuturor celorlalți oameni. Piedestalul aparține tuturor și fiecăruia în măsura în care este ajutat de toți ceilalți și, numai pe această bază, în măsura în care vrea să urce.

[i] Mircea Eliade,  “Metallurgy, Magic and Alchemy”, Cahiers de Zalmoxis, 1939, pp. 3-47.

[ii] Ana Bazac, ”Esprit de corps: Old and New Values of a Significant Social Identity”, Analele Universității din Craiova. Seria Filosofie, Nr. 36 (2/2015), pp. 179-205, și în Annals of the University of Bucharest, Philosophy Series, 2, Number II, 2015, pp.67-96,  apărut 27 iulie 2016.

[iii] Conceptul este metafora nu doar a conducătorului – ca la Machiavelli – ci, aici, a clasei conducătoare ca atare, inerent restrânse.

[iv] Erasmus, Lauda prostiei, 1509.

[v] Molière, Médecin malgré lui, 1666, Le malade imaginaire, 1673.

[vi] Vezi celebra Baker street, prezentă în romanele celebre ale lui Conan Doyle.

[vii] C.P. Snow, The Two Cultures and the Scientific Revolution (1959), London, Cambridge University Press, 2001.

[viii] Dar să nu uităm: instrumentele tot oamenii le creează, iar la început nu „intelectualii” – decât dacă folosim acest cuvânt în sens metaforic – ci tocmai cei implicați în „munca de jos”: arhitecții, inginerii, muncitorii.

[ix] Nicolas Berdiaeff, Destin de l’homme dans le monde actuel (Pour comprendre notre temps), Paris, Librairie Stock, 1936.

[x] Vezi de ex. Annie Lacroix-Riz, Le Choix de la défaite : les élites françaises dans les années 1930, Paris, Armand Colin, 1^e édition, 2006, nouvelle édition complétée et révisée, 2010.

[xi] Faptul că din când în când – practic, atunci când nevoia de medici este mai mare decât „prudența economică” ce trebuie să compenseze prețul capitalului medical fix cu prețul mai redus la forței de muncă medicale – se cresc salariile medicilor este rezultatul presiunii medicilor:de ex., ei pleacă – și nu doar din România – acolo unde, pe același loc social coborât de pe piedestal, câștigă totuși mai mult decât în țara de origine. Oare ne e atât de greu să înțelegem că, din punct de vedere social, și medicii sunt proletari, indivizi care își vând forța de muncă pentru salariu? Și care, dat fiind că munca lor nu nu servește în mod direct capitalul – ci doar indirect – sunt socotiți ca parte a unui serviciu „pe care trebuie să-l plătească tot capitalul, cu sau fără ajutorul statului”, deci mult mai puțin importanți decât cercetarea tehnologică ce este deja, forță de producție, parte directă a înnoirii și deci a profitului privat.

[xii] Distingem, desigur, între elita socială (cei legați de puterea economică și politică) și elita profesională.

[xiii] Termenul desemnează întreaga economie minus cea financiară.

[xiv] Mark Prensky, “Digital Natives, Digital Immigrants”, On the Horizon, MCB University Press, Vol. 9, No. 5, October 2001, pp. 1-9.

[xv] Astăzi, criza ecologică generală face ca să se schimbe chiar tipul de consum general și să se revizuiască sistemul nevoilor. Mișcările pentru creșterea puterii de cumpărare a majorității populației nu sunt simple cereri de salarii etc., ci au în vedere și absurditatea concentrării bogăției – în detrimentul nu doar al majorității ci și al naturii și, desigur, avem în vedere nu o țară, ci globul – și caracterul aberant al consumerismului. În acest sens, perioada actuală este aceea în care oamenii învață – cu toate piedicile puse – împotriva a ce să protesteze și ce trebuie să facă pentru ca să nu mai fie nevoie să manifesteze mereu.

[xvi] Jean-Claude Michéa, L’enseignement de l’ignorance et ses conditions modernes, Paris, Climats, 2006.

[xvii] Zbigniew Brzezinski, 1995.

[xviii] John Brockman, The Third Culture: Beyond the Scientific Revolution, New York, Simon & Schuster, 1995.

[xix] Klaus Schwab, The Fourth Industrial Revolution, Geneva, World Economic Forum, 2016.