poeme de Danielle Boodoo-Fortuné

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

click pentru a câștiga unul dintre cele două exemplare ale antologiei de poezie din Caraibe în traducerea Monicăi Manolachi pe care le avem la dispoziție sau o altă carte de poezie [participarea e posibilă până pe 22 decembrie 2019, ora 23:00]

Danielle Boodoo-Fortuné e o tânără poetă și artistă din Trinidad. Scrierile și operele ei de artă au apărut în publicații precum Bim: Arts for the 21st Century, Caribbean Writer, Small Axe Literary Salon, Anthurium: A Caribbean Studies Journal, Room Magazine și altele. În 2009 a primit premiul Charlotte & Isidor Paiewonsky oferit de revista Caribbean Writer. În 2013 a câștigat premiul pentru poezie în competiția Small Axe. Se numără printre câștigătorii premiului Wasafiri New Writing. Despre poezia sa, criticul Kwame Dawes afirmă că „explorează un soi de nebunie, nu ca o condiție de boală mentală, ci ca săritură în propriul sine“. Locuiește cu soțul și fiul ei în orașul Sangre Grande.

Fiica ta e o problemă

Fiica ta e o problemă,

are prea mult din nebunia

tatălui ei în oasele-i puternice,

tace prea mult când vorbește,

își dorește prea mult.

Și nici nu-i chiar așa drăguță,

are cinci kilograme în plus,

are ceva sălbatic

în modul

cum râde în hohote.

Există un fitil aprins

în gura fiicei tale,

un trup cafeniu ca o bombă

pusă jos, blândă, gata

să ducă război cu numele tău.

 

 

Mama dimineața

Mama bea ceai în grădină dimineața,

abandonând bucătăria cu ecouri de mic dejun,

farfurii de prânz, șireturi desfăcute, picuri din robinet.

În tăcere, stă pe un scăunel plesnit,

pe când aburul se ridică din ceai,

șoptește secrete afectuoase, de alinare,

pe care numai ea le pricepe.

În pământ sunt lucruri tăioase

și ea are mâini moi,

dar nu poartă niciodată mănuși.

Nu-i e teamă de pământul reavăn și negru

cu cioburi de sticlă îngropată și creaturi târâtoare.

A plantat speranță,

a văzut-o cum crește înaltă.

Când mâinile mamei sunt în pământul înrourat

și pare plăpândă în lumina dimineții,

în mama sunt îngropate lucruri ascuțite,

și văd cum fluorescența din bucătărie o estompează,

ascunde floarea secretă pe care o îngrijește,

care înflorește doar când înflorește ea.

 

 

Te bântuie numele lui

Bărbatul care te iubește

nu-i altceva decât o fantomă.

Trece prin ziduri,

un nume pe buzele tale ca o rugăciune.

Numele lui e ceea ce-ți spui

înainte să adormi, un țipăt scurt

în tulpina gâtului.

Îl păstrezi în linia înaltă

a oaselor fiicei tale,

în snopul de vinovăție

rămasă în piept.

În dimineți ploiase, te trezești,

mâinile-i aspre te răscolesc

pe sub claviculă –

a mai rămas ceva din inimă?

Îți pui haine de penitență,

porți părul tuns,

ai în gură arme

tăioase și ascuțite.

Nu trebuie să-l iubești,

așa că te legi strâns

cu foame și fum,

cânți cu voce tare împotriva

tăcerii corpului tău.

Dar el nu te va părăsi,

se tot strecoară prin

ușile încuiate,

furându-ți sunetele

din gură

înainte să spui ceva.

Bărbatul care te iubește

e un strigoi de izgonit

din templul inimii.

Acum trebuie să te întorci în tine

cu unica ta flăcăruie,

să faci scrum bântuirea

numelui său.

 

 

Poem din ultima zi a lumii

E târziu acum și am obosit,

aceleași străzi și aceiași

străini, tăcuți precum sticlele.

Am obosit să merg pe jos acasă

cu gâtul plin de zgomot și sticlă,

cu trupul strâns, tremurând

și refractar.

Mă plictisesc de surâsul fix,

de sânii prea strânși, de femei tăcute

cu ochi ca furtunile, corcolind

inimi de uragan încheiat la toți nasturii.

E târziu și am obosit

să mătur pucioasa

de sub pat,

să pretind că focurile nu se aprind

în camere liniștite.

Așa că dacă asta e ceea ce rămâne

din ultima noapte a lumii,

cine îmi va spune să nu-mi dau foc

la oasele protejate antifurt,

să nu sparg ferestrele

și să nu mă prăbușesc cu capul înainte

spre marginea albastră a lunii?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *