(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
click pentru a câștiga unul dintre cele două exemplare ale antologiei de poezie din Caraibe în traducerea Monicăi Manolachi pe care le avem la dispoziție sau o altă carte de poezie [participarea e posibilă până pe 22 decembrie 2019, ora 23:00]
Danielle Boodoo-Fortuné e o tânără poetă și artistă din Trinidad. Scrierile și operele ei de artă au apărut în publicații precum Bim: Arts for the 21st Century, Caribbean Writer, Small Axe Literary Salon, Anthurium: A Caribbean Studies Journal, Room Magazine și altele. În 2009 a primit premiul Charlotte & Isidor Paiewonsky oferit de revista Caribbean Writer. În 2013 a câștigat premiul pentru poezie în competiția Small Axe. Se numără printre câștigătorii premiului Wasafiri New Writing. Despre poezia sa, criticul Kwame Dawes afirmă că „explorează un soi de nebunie, nu ca o condiție de boală mentală, ci ca săritură în propriul sine“. Locuiește cu soțul și fiul ei în orașul Sangre Grande.
Fiica ta e o problemă
Fiica ta e o problemă,
are prea mult din nebunia
tatălui ei în oasele-i puternice,
tace prea mult când vorbește,
își dorește prea mult.
Și nici nu-i chiar așa drăguță,
are cinci kilograme în plus,
are ceva sălbatic
în modul
cum râde în hohote.
Există un fitil aprins
în gura fiicei tale,
un trup cafeniu ca o bombă
pusă jos, blândă, gata
să ducă război cu numele tău.
Mama dimineața
Mama bea ceai în grădină dimineața,
abandonând bucătăria cu ecouri de mic dejun,
farfurii de prânz, șireturi desfăcute, picuri din robinet.
În tăcere, stă pe un scăunel plesnit,
pe când aburul se ridică din ceai,
șoptește secrete afectuoase, de alinare,
pe care numai ea le pricepe.
În pământ sunt lucruri tăioase
și ea are mâini moi,
dar nu poartă niciodată mănuși.
Nu-i e teamă de pământul reavăn și negru
cu cioburi de sticlă îngropată și creaturi târâtoare.
A plantat speranță,
a văzut-o cum crește înaltă.
Când mâinile mamei sunt în pământul înrourat
și pare plăpândă în lumina dimineții,
în mama sunt îngropate lucruri ascuțite,
și văd cum fluorescența din bucătărie o estompează,
ascunde floarea secretă pe care o îngrijește,
care înflorește doar când înflorește ea.
Te bântuie numele lui
Bărbatul care te iubește
nu-i altceva decât o fantomă.
Trece prin ziduri,
un nume pe buzele tale ca o rugăciune.
Numele lui e ceea ce-ți spui
înainte să adormi, un țipăt scurt
în tulpina gâtului.
Îl păstrezi în linia înaltă
a oaselor fiicei tale,
în snopul de vinovăție
rămasă în piept.
În dimineți ploiase, te trezești,
mâinile-i aspre te răscolesc
pe sub claviculă –
a mai rămas ceva din inimă?
Îți pui haine de penitență,
porți părul tuns,
ai în gură arme
tăioase și ascuțite.
Nu trebuie să-l iubești,
așa că te legi strâns
cu foame și fum,
cânți cu voce tare împotriva
tăcerii corpului tău.
Dar el nu te va părăsi,
se tot strecoară prin
ușile încuiate,
furându-ți sunetele
din gură
înainte să spui ceva.
Bărbatul care te iubește
e un strigoi de izgonit
din templul inimii.
Acum trebuie să te întorci în tine
cu unica ta flăcăruie,
să faci scrum bântuirea
numelui său.
Poem din ultima zi a lumii
E târziu acum și am obosit,
aceleași străzi și aceiași
străini, tăcuți precum sticlele.
Am obosit să merg pe jos acasă
cu gâtul plin de zgomot și sticlă,
cu trupul strâns, tremurând
și refractar.
Mă plictisesc de surâsul fix,
de sânii prea strânși, de femei tăcute
cu ochi ca furtunile, corcolind
inimi de uragan încheiat la toți nasturii.
E târziu și am obosit
să mătur pucioasa
de sub pat,
să pretind că focurile nu se aprind
în camere liniștite.
Așa că dacă asta e ceea ce rămâne
din ultima noapte a lumii,
cine îmi va spune să nu-mi dau foc
la oasele protejate antifurt,
să nu sparg ferestrele
și să nu mă prăbușesc cu capul înainte
spre marginea albastră a lunii?