Zburătorul

[fragment]

de Ioan Suciu

      Pentru că de dimineață lui Isidor îi crescuseră aripi, rămase mult timp în pat să-și evalueze noile posibilități care i se iviseră; tocmai îi expirase abonamentul de transport. Gazda sa, mătușa Tamara, îi atrase atenția că e târziu și trebuie să se grăbească; îi răcise și ceaiul ca tânărul să poată să-l dea pe gât în viteză.

            -Acum, dacă am aripi, nu va fi o problemă să ajung la slujbă în câteva minute, zise el în timp ce-și ungea o felie de pâine cu unt.

            -Ce aripi? întrebă mătușa.

            -Astea! zise Isidor, întinzând larg brațele de fu cât p-aci să dărâme vasele de pe masă. Mătușa îi puse în față feliile de pâine prăjită și zise doar:

            -Bine.

            Isidor, ajuns în stradă, se aruncă pe tamponul din spate al vagonului de tramvai, gest pe care-l făcuse numai pe când era puști, și ajunse repede la serviciul lui. Suportă cu greu orele de birou, mai ales că se simțea ca o pasăre închisă în colivie. La sfârșitul programului țâșni pe ușă printre primii și o zbughi spre prima clădire mai înaltă din apropiere – Muzeul Țăranului Român. Își luă bilet de intrare și străbătu sălile în goană, ajungând până la scările care duceau în turn. Respiră cu nesaț aerul curat ce se găsea la acea înălțime, se urcă pe balustradă, își întinse aripile și sări. Căzu imediat în nacela unei macarale care își avea un braț amplasat chiar sub nivelul arcadelor deschise al turnului, peste niște baloți de azbest. Brațul utilajului coborî lent de la înălțimea amețitoare și până la urmă Isidor fu lăsat la pământ în fața unor muncitori care nu înțelegeau ce căutase el acolo.

            În ziua următoare Isidor se duse la serviciu cu metroul. Nu mai voia să facă uz de noua sa capabilitate. La birou, după vreo oră de lucru (cafea, discuții cu colegii despre ziua precedentă, despre fotbal sau concursul Eurovision) apăru zbirul Zgârcea care le ceru să tundă iarba din fața cabinetului managerului, că s-a cam veștejit.

            -Dacă stă tot timpul în birou! zise cineva.

            -Iarba s-a veștejit! Hai, la treabă!

Au ieșit cu toții în curte, unde existau parcele cu iarbă și flori. Toată lumea știa că biroul managerului se afla la parter, o încăpere imensă pentru un singur om, și avea ferestrele foarte joase. Managerului – domnul Maduro, – îi plăcea să deschidă o fereastră dimineața și să respire mireasma florilor. Dar de data asta niște bălării imense crescuseră în peisajul omului. Aveau la îndemână două motocositoare, din care una funcționa și alta era defectă. Exista angajat și un grădinar, nepot al managerului, care nu venea niciodată la serviciu la prima oră; nici la a doua sau a treia. Gurile rele spuneau că e un drogat și era angajat pentru că în altă parte nu-l primise nimeni. Un coleg de-al lui Isidor puse mâna pe coarnele motocositoarei și începu s-o plimbe prin iarbă. Altul încercă să repare cealaltă cositoare mecanică; ceilalți umblară după niște coase, mături sau alte unelte cu care ar fi putut lucra în grădină.

            -Dar noi n-am fost angajați drept salahori! spuse cineva. Apoi nimeni n-a mai comentat nimic. Managerul deschise fereastra și se uită spre cei care lucrau. Își luă în brațe motanul tărcat pe care-l ținea în birou și rămase mult timp în picioare, mângâind animalul. Domnul Maduro își aducea motanul de acasă cu mașina firmei și la plecare îl lua cu el. Îl iubea mult. Nu la fel de mult ca pe nevastă, amantă și copii, dar, oricum, ca pe un membru al familiei. Și socotind că își petrecea cu motanul cea mai mare parte din timpul său, atât la serviciu, cât și acasă, animalul putea fi socotit cel mai bun prieten al lui; vorbea des cu Aristide – așa-l chema pe motan. Dar Aristide îi fugi din brațe, nu se știe de ce, sări pe geam afară și țuști, în vârful nucului din fundul curții. L-au văzut cu toții pe manager cum își puse mâna la inimă – ca la cântarea imnului național când venea primarul la firmă – și face din gură ca peștele pe uscat, nefiind capabil să scoată vreo vorbă. Totuși, toată lumea a înțeles ce voia să spună: trebuia găsit motanul. Și atunci salariații firmei s-au urcat în nuc să prindă potaia. Acțiunea se dovedi dificilă. Oamenii se suiră în pom, dar nucul bătrân și rămuros era foarte greu de abordat, unele crengi care păreau solide se rupseră sub picioarele celor care îl escaladară, altele duceau în spații libere, fără legături cu alte ramuri pentru a se putea urca în continuare. Managerul promise un premiu celui care-i aduce pisoiul: un concediu de o săptămână (plătit). Eforturile se întețiră, salariații își rupseră hainele încercând să se urce în nuc, se răniră, iar unii chiar căzură. Dar urcară imediat la loc și nucul luă aspectul unui copac în care se joacă niște maimuțe. La scurt timp după ce șeful anunțase premiul, printre cei care abordară copacul apăru tânărul grădinar, care se dovedi foarte eficient. Motanul se urcase pe o ramură care ducea chiar în vârf, depășind coroana cu vreun metru, ca o antenă. Grădinarul ajunse la felina care începuse să miaune îngrozitor, și începu să coboare sărind din creangă în creangă ținând potaia în brațe; dar la un moment îi alunecă un picior și tânărul rămase în aer, ținându-se cu o mână de o cracă și strângând la piept motanul cu cealaltă mână; pisoiul începu să se zbată și să-l zgârie. Isidor își întinse aripile și-și luă zborul; îl îmbrățișă pe grădinar și-l aduse jos la pământ, viu și nevătămat, cu motanul managerului în brațe. Grădinarul, care și așa era un chiulangiu, primi o săptămână de concediu.

            -Nu e drept, spuse secretara. Cel care a făcut totul a fost Isidor.

Se aflau cu toții în curte, unde venise și managerul să-și ia în brațe odorul.

            -Cum? făcu domnul Maduro.

            -Și-a întins aripile, s-a dus până sus și i-a luat jos! insistă secretara.

            -A mai văzut cineva chestia asta? întrebă managerul.

Văzuse toată lumea, dar nimeni nu zise nimic.

            -Păi să stabilim ceva, zise managerul apropiindu-se de Isidor (ținea în brațe motanul pe care-l mângâia continuu). Tu ai aripi?

Isidor purta un fel de mantie scurtă sub care-și strânsese aripile.

            -Este o chestiune personală!

            -Personală sau nepersonală, văd că-mi răvășești firma și grădina! Ia să le vedem!

Bărbatul trase de mantia lui Isidor. Imediat, câțiva colegi de-ai lui, curioși și invidioși, începură să-l hărțuiască și să-l apuce de haine. Tot grupul se îndrepta spre clădire. Mantia lui Isidor fu smulsă și apărură la iveală aripile, ca de vultur, cu pene de nuanțe gri-metalice. Managerul fu cuprins de furie. Colegii lui îl înghesuiră și-i administrară ghionturi dureroase pe ascuns sau chiar pe față.

            -Să-l ducem la poliție! zise cineva.

            -Să-l închidem în beci! spuse altcineva.

De undeva apăru o frânghie cu care începură să-l lege pe Isidor. În zbaterea sa, Isidor căzu peste manager, care-i dădu o palmă; motanul îl zgârie. Isidor făcu un pas ca la fandare, se răsuci și scăpă din mâinile agresorilor; smulse motanul din mâinile managerului și-și întinse aripile; în acel moment stârni o mare uimire și el își luă zborul. Toate capetele se dădură pe spate; Isidor zbura pe o traiectorie ascendentă, aproape verticală, și aduse din ce în ce mai mult cu silueta unui avion supersonic; la un moment dat apăru ca de mărimea unei ciori, apoi ca o vrabie, ca un punct mic pe cer și la urmă nu se mai văzu deloc.

            -Mi-a luat și motanul! zise managerul, spărgând liniștea care se lăsase. În aceeași clipă, ca o ghiulea, făcând o gaură în pământ, ceva se prăbuși din văzduh; pentru o secundă sau două, se văzuse pisoiul zburlit, cu părul ridicat ca niște ace pe corp, cu ochii ieșiți din cap ca la melc, scheunând a moarte; se făcuse zob, provocând și o groapă în sol.

            -Acum e direct mort și îngropat! comentă unul dintre salariați, care avu norocul să nu fie descoperit de manager; acesta rămase împietrit și secretara și încă un funcționar i-au mișcat mâinile și l-au frecat pe spate, să-și revină. Apoi domnul Maduro scoase un răcnet de nebun, puternic și răscolitor, care se auzi până departe în oraș.

            Isidor nu se mai putea duce la serviciu. Dar merse la o întreprindere apropiată, cam cu același profil, cu niște oameni pe care îi cunoștea și cu care se intersectase pe timpul unor relații de muncă. De la serviciul de resurse umane, unde-și lăsase un CV și o cerere de angajare, Isidor a fost trimis la managerul firmei. El a spus unde a lucrat înainte și fiind vorba de o întreprindere concurentă, managerul – un bărbat pirpiriu cu niște haine cam largi pentru el, a spus că e de acord cu angajarea lui; chiar în acel moment sună telefonul. Isidor auzi tot ce spunea omul din telefon, fiindcă interlocutorul vorbea foarte tare; era domnul Maduro.

            -Am aflat că a venit la dumneata! Să nu-l angajezi, domnule, să-l lași să moară de foame! se auzea în aparat.

            -Poftim?

            -Are aripi, domnule! Și zboară! Și l-a omorât pe Aristide, aruncându-l din cer!

            -Pe Aristide? făcu managerul pirpiriu.

            -Da! A făcut săracuo groapă în pământ!

            -Aristide nu era ceva filosof?

            -Nu. Era motan! urlă domnul Maduro.

Isidor îi făcu un semn bărbatului de la telefon cu mâna dreaptă ca și cum ar fi învârtit un bec.

            -Aha! zise managerul pirpiriu.

            -E o calamitate! Să nu-l angajați! se auzi vocea domnului Maduro.

            -Dacă are aripi, nu-l angajez, spuse omul de la birou. Acoperi cu palma telefonul și-l întrebă pe Isidor: „Ai aripi, domnule Isidor?”. Cel întrebat dădu negativ din cap. Mi-a spus că n-are! preciză managerul pirpiriu în telefon.

            -Minte, minte! Controlați-l, tăiați-i-le, smulgeți-i-le! urlă Maduro în telefon în timp ce bărbatul puse receptorul în suportul lui. Managerul îi spuse lui Isidor să se prezinte la lucru începând din ziua următoare. Isidor a venit la fix la serviciu și și-a ocupat locul într-un birou, unde a fost condus de funcționarul de la resurse umane. A căutat să se adapteze noului spațiu de muncă și să respecte întocmai regulamentul și reglementările interioare. Isidor știa – avea destulă experiență – că-n orice loc există reguli scrise și altele nescrise. Dacă managerul ținea cu câte o echipă de fotbal și salariații trebuiau să fie suporterii aceleiași echipe. Dacă șeful simpatiza un anumit senator sau senatoare, evident că și subordonații trebuiau să laude acea persoană. Sau măcar să critice -pe față- pe altcineva din tabăra politică opusă. Managerul se numea Lungu – deși era mic și slăbuț, iar Isidor îi mai adăugă o caracteristică: era urât. Avea o figură cu o piele roșie ca de adolescent, plină de coșuri. În schimb, domnul Lungu avea o nevastă frumoasă și fâșneață foc, mult mai tânără decât el și total nepotrivită. Giliola – așa se numea,- părea să nu aibă nici măcar 18 ani, pe când el avea peste 40. În plus, ea era casnică și foarte plictisită; dar avea fel de fel de inițiative și capricii pentru a-și ocupa timpul, și altul în locul domnului Lungu ar fi divorțat de mult; dar managerul nu putea să renunțe sub nici un chip la ea, fiindcă o iubea și era foarte înstărită (moșie în Drăgășani cu conac, vilă în Franța, apartament în New-York, pensiune în Sinaia și altele, toate primite de la părinții ei). Uneori ea venea la biroul lui, se îmbrăcau sport – ea cu un dres negru mulat pe corp, el în trening roșu – și săreau coarda. Dacă secretara le aducea o cafea în timp ce ei erau în mișcare, trebuia ca și ea să sară coarda lângă ei având grijă să nu cadă ceștile cu cafea de pe tavă. Soțul obosea repede și ea îl apostrofa cu: „Hai, boșorogule, arată-ți fibra!”. Dar managerul se ducea să facă duș în apartamentul existent la serviciu, aflat alături de cabinetul său de lucru, iar Giliola ieșea în curte și alegea câte-un salariat pe care-l ruga să sară coarda împreună cu ea. După aceea se ducea și ea la duș, luându-l și pe partenerul de exercițiu s-o frece pe spate. Domnul Lungu, care avea grijă să elibereze baia la timp, îi atrăgea atenția soției de fiecare dată că „doar spălat pe spate fix!”.„Sigur, dragul meu, doar mă cunoști!”. Cu toate acestea, domnul Lungu îl lega întotdeauna la ochi pe însoțitorul nevesti-sii cu o cârpă neagră, înainte ca ambii să se încuie în baie. Managerul era totuși de fiecare dată agitat când avea loc episodul cu îmbăierea. „Nu vă mai încuiați!” le spunea el. Ea replica: „Ba da, încuiem ușa pentru că nu vrem ca în cazul unei inundații apa de la noi să-ți inunde biroul!”

            Într-o zi când domnul Lungu era plecat din firmă, Giliola apăru la volanul mașinii ei – avea un Mercedes negru imens – și intră în cabinetul bărbatului ei, cerând din mers secretarei o cafea tare, fără zahăr. Apoi, cu ceașca-n mână, plecă în apartamentul aflat la dispoziția managerului de unde-l chemă prin telefon pe Isidor. Acesta se prezentă în fața doamnei, care arăta ca o scolăriță (purta un fel de costum care imita uniforma școlară cu imprimeu în carouri) și o întrebă cu ce poate să-i fie de folos.

            -Am auzit că ai aripi! Vrei să-mi arăți și mie?

            -Eu… nu prea… bâigui Isidor fandosindu-se ca un copil mic și răsfățat.

            -Hai, nu te jena, dezbracă-te!

Isidor își descheie doi nasturi de la haină.

            -Hai, curaj! Aici nu vine nimeni! Spune-mi, pe mine m-ai putea duce în brațe prin aer? Sunt o femeie ușoară!

            -Femeie ușoară? repetă mașinal Isidor, ca și cum n-ar fi înțeles.

            -A, nu în sensul ăla, ci de greutate… Dă-ți o dată haina aia jos, că nu mai am răbdare!

Isidor se codea. Își mai descheia câte un nasture, cu mare încetineală.

            -Vrei să te ajut și eu? zise Giliola.

            -Nu… bâigui Isidor.Dar femeia se apropie de el și-i vârî o mână pe sub haină, pipăindu-l pe piept.

            -Ce faceți aici? se auzi o voce tunătoare. Apăruse domnul Lungu.

            -Ce cauți aici? Parcă erai plecat! spuse soția managerului.

            -Mi-am uitat bricheta! spuse bărbatul, care, deși era foarte slab avea un glas foarte puternic.

            -Dar tu nu fumezi! spuse doamna.

            -Ăsta nu e un motiv ca să mă traduci! Te voi închide în turn!

            -Ai înnebunit? spuse nevastă-sa.

Apărură doi bodyguarzi foarte solizi; ei o apucară pe femeia fiecare de un braț, dar domnul Lungu îi opri.

            -Mai întâi dați-i lui ăsta vreo doi pumni!

Era vorba de Isidor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *