un artist al avangardei NewYork-eze din anii ’80, care a murit la 28 de ani răpus de droguri
Samo își târa picioarele pe străzile metropolei. Mașinile treceau razant pe lângă el. Cu un picior pe trotuar și cu unul pe șosea părea că șchiopătează, părea că e vreunul din cerșetorii orașului, mai ales dacă zăboveai asupra îmbrăcămintei lui ce semăna cu un steag de luptă zdrențuit și murdar, lovit, înfrânt. Samo era înfrânt, biruit de o societate cinică, crudă. Însă el nădăjduia să învingă. Steagul său zdrențuit încă putea să-l scoată la luptă. Trupul său încovoiat încă putea să și-l îndrepte spre cer. Căuta un drum, căuta pe chipurile oamenilor, prin metrourile pustii, prin diminețile când se trezea din beție, prin injecțiile ce și le făcea deseori și care păreau că deschid uși, speranțe. Forfota orașului, agitația, privirile înghețate ale oamenilor, psihozele latente, inimele împietrite, mecanismul în care erau toți înglobați păreau pentru Samo o rătăcire, un drum spre prăpastie. Nu voia să cadă în această capcană. Nu. Unde să meargă?, unde? Vroia să fie altfel, să facă lucruri mari.
O mașină lungă, de un negru metalizat, pune o frână și se oprește în dreptul lui. Geamul se deschide și o mână palidă îi întinde o bancnotă de zece dolari. Samo o ia iar mașina dispare. Se pune pe o bancă și își rulează un joint. Banii primiți îi înfundă în portmoneul soios. Trage cu sete din joint și începe să viseze, începe să plutească, să vadă o altă lume, mai bună, mai dreaptă. În sfârșit Samo scapă de presiunea, de agresiunea unei lumi mincinoase. Caută o formă de adevăr, caută un Dumnezeu mai bun, mai profund, mai înțelegător. Părea că acea plantă îi descoperă ceva, părea că vede ceva, că e pe un drum minunat. Își scoate clarinetul și începe să cânte. Sunetul ascuțit pătrunde printre toate ungherele New York-ului, pătrunde în urechile erodate ale oamenilor, acoperă claxoanele, țipetele, focurile de armă, gândurile, strigătele lăuntrice, acoperă totul, se aude doar clarinetul lui Samo, acest căutător al frumosului și al sensului.
Peste o săptămână cineva a auzit strigătul său. Părea că e o șansă mare, că va fi un om important, că de acum toți vor afla de Samo, căutătorul, exploratorul, vizionarul. La expoziție a venit multă lume. În acea gălăgie și fumul înecăcios Samo a cunoscut oameni importanți, artiști, scriitori, cântăreți. Era profund măgulit că aceștia îl apreciează, că vorbesc cu el cu respect, admirație. El încă nu se obișnuise cu noua postură, sufletul său era încă pe străzi, disprețuit de toți, risipit printre mulțimile de oameni, acele mulțimi pe care le detesta. Acum nu mai se cufunda cu mulțimile, nu mai era un oarecare, trebuia să se obișnuiască cu identitatea pe care acești specialiști vroiau să i-o creeze. Nu-l deranja, puteau să facă cu el ce vroiau. Ce putea fi mai rău decât să fii un individ oarecare, un sclav, un număr. De acum va fi un nume scris cu litere mari pe zidurile New York-ului, pe wc-uri, în stațiile de metrou, pe vitrinele de lux. Peste tot va apărea numele său. Nu va mai cânta șobolanilor, nu îi va mai implora pe cei de la fast food să-i toarne mai mult muștar, nu, nu, va fi cineva, viața sa nu va trece neobservată, viziunile sale vor fi chei spre paradis.
Au trecut câțiva ani și îl găsim pe Samo în atelierul său. De acum este un om mare, așa cum își dorea. Nu mai e un număr, e un nume, nu mai e un individ oarecare, e un artist valoros. Are impresia că gândurile sale răsună în hala mare unde își are atelierul. Ecourile lor îl sperie, nu le mai recunoaște. Sunt gândurile sale sau ale lui J. M Basquiat artistul New York-ului. Nu știe, nu mai știe. Cine este el cu adevărat? Artistul acesta celebru este o identitate? Îi oferă siguranța unei identități? Era mai bine să fi fost Samo, vagabondul? Toate sunt confuze în sufletul său, nu mai știe nimic. Își va introduce substanța în venă și va uita totul. Această uitare, această negare pare a fi o soluție, pare să rezolve pentru moment totul. Dar când se va trezi la realitate va lua totul de la capăt. O, de ar avea o tonă de heroină, o perfuzie imensă cât o cisternă care să-i introducă în venă zi și noapte această substanță a uitării, pentru veșnicie. Această substanță nu-i oferea numai uitare, ci și o lume nouă, o alternativă la absurditatea unei vieți pe care Samo o trăia. Nu cunoștea o altă cale, o altă lume. Demonii nu păreau a fi atât de răi, îl chemau, îl ispiteau, erau prietenoși, cunoșteau multe mistere, multe taine. Unde se va duce, căci aceștia aveau toate răspunsurile!?
Când Samo s-a trezit era deja seară. O rază de soare pătrundea prin gemulețul atelierului și căuta obrazul lui, căuta să-l mângâie cu ultima picătură de lumină. A deschis un ochi, apoi pe celălalt dar această invitație spre lumină nu mai putea birui deznădejdea lui, orbirea lui. Ochii nu mai răspundeau la lumină, însă sufletul său nu era înșelat întru totul, oricând ar fi fost dispus să primească adevărul. Un adevăr nemincinos, curat, jertfelnic. O, ce minunat ar fi să existe un astfel de drum, o astfel de lumină. În sufletul lui se afla o cămăruță zăvorâtă ce nu a arătat-o nimănui, o cămăruță unde și-a zăvorât o rază de lumină, o rază ce nu a pierit, o rază ce trebuie unită cu soarele, cu luna, cu stelele, cu cerul.
Peste puțin timp Samo a murit. Specialistii a făcut din el o legendă, fără să-l întrebe, fără ca el să semneze contracte, fără să mai fie înșelat cu promisiunea unui nume scris pe ziduri, pe wc-uri. Acum Samo și-a scos din cămăruță raza sa de lumină și caută disperat soarele, stelele, cerul.