status 1.7

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

ceea ce nu vor să înțeleagă corecții zilelor noastre este că rasismul, în esență, interpretează faptele sociale folosindu-se de aceeași metodă care stă la baza oricărei științe [observație, problematizare, ipoteză, experiment]. preocupată în permanență de variabile [excepțiile de la regulă], ideologia corectitudinii politice reține din dialectică doar antiteza, înlocuind posibilitatea adevărului cu morala denunțului. metoda științifică va rămâne pentru ea ultimul bastion al discriminării ce refuză să se supună capacității infinitei alegeri [practica refuzului permanent] pe care crede că o are acest viermuș politic care și-a făcut din “corectitudine” unicul scop.

în sens kantian, nicio femeie cu care îți dorești să ai o relație nu este frumoasă [judecată de gust asociată întotdeauna cu dezinteresul], ci doar agreabilă. frumoasă va fi doar cea pe care nu o vei poseda niciodată. eșecul amoros nu capătă sens decât în cheie estetică, precum cele mai importante aspecte ale existenței umane.

toate cele știute [pentru că putem să le repetăm, adică să le povestim], de care ne atașăm și pe care o vreme le iubim [peste care aruncăm mai apoi vălul urii], nu reprezintă altceva decât sublinierile dintr-o carte uitată aproape în întregime, neînțeleasă în măsura în care am simțit-o ca fiind despre noi, tulburată și încețoșată de acest presupus dialog imaginar. în cele din urmă, când în sfârșit am reușit să întorcem și ultima pagină: nimic. abia acest fapt este cu adevărat liniștitor.

spunea țuțea la un moment dat că george călinescu [cel cu istoria literaturii române], prin comparație cu nae ionescu, “n-avea vocație filosofică nici cât un măturator.” cam astea au fost alegerile prin care ne-am tot izbit cu capul, ca nație, de pragul istoriei, rătăcind într-un veșnic spațiu mioritic.

cele mai grave consecințe ale coronavirusului nu sunt în plan economic, ci în cel libidinal.

reîntâlnirea dintre ifigenia și agamemnon potrivit tragediei lui euripide [ifigenia în aulida], poate fi interpretată și în cheia unei erotici aproape incestuoase. dându-și seama de lipsa de măsură a dorinței, fiica îi cere iertare mamei și fuge în brațele tatălui. poate că sacrificarea ifigeniei nu vine să împlinească doar o profeție, ci este și maniera ritualică prin care dorința carnală se cere expiată. iată de ce creștinismul, în lupta pe care o are de purtat cu trupul în trup, va rămâne pentru totdeauna o religie tragică.

“vom rămâne pe frontul nevăzut al germaniei spirituale secrete.” [martin heidegger, caietele negre]. aceasta este cheia în care trebuie interpretată vigoarea cu care ultimul filosof al europei refuză să se lepede de aderarea sa la nazism.

taina împărăției este una fraților: eugeníe spirituală.

interpretarea filosofiei și a misiunii filosofului în cheie sofiologică constituie una dintre acele erori liniștitoare la care aderă cu plăcere orice neofit. în realitate, orice filosofie adevărată se constituie ca un σκάνδαλον, în sens paulin, cu filosoful ca suspect principal pentru orice crimă în serie. din această perspectivă, hannibal lecter reprezintă modelul filosofic prin excelență. să ne aducem aminte de ce spun în această privință platon și nietzsche: (i) “fără să-mi bat capul cu aceste povești, iau de bun tot ce ne învață tradiția și, după cum spuneam, nu pe ele le cercetez, ci pe mine însumi. sunt oare o sălbăticiune mai încâlcită și mai închipuită decât înfumuratul typhon? sau sunt o viețuitoare de rând…?” [platon, phaidros]; (ii) „un străin priceput în fizionomii, trecând prin atena, i-a spus în față lui socrate că ar fi un monstru. iar socrate a răspuns doar: «mă cunoașteți, domnul meu!»” [friedrich nietzsche, amurgul idolilor].

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.