Cronici literare

(pricinaşul de serviciu)

de Radu-Ilarion Munteanu

 

O provocare platoniciană

[Andrea H. Hedeş, Povestiri de pe malul celălalt, Neuma, Cluj, 2019]

 

Că o carte semnată Andrea H. Hedeş e o promisiune de savoare literară e, de peste un deceniu, o axiomă. Nu discutăm de premiile care i-au onorat volumele de poezii. Nici de afirmaţia pe care mi-o asumasem, scriind despre volumul de cronici de întâmpinare, că textul critic are, la autoare, valenţe literare intrinseci. Dar putem discuta de un efect întrucâtva paradoxal. Pornind de la propria experienţă de lectură. Experienţă cristalizată bibliografic.

Am afirmat, nu odată, că citesc greu poezie. Fără a explicita că mă refeream, tacit, la cea postbelică. Afinitatea spontană cu Marin Sorescu era rezistenţa opusă de textul geniului Nichita. Desigur, de o factură total diferită, poezia autoarei straniilor Povestiri de pe malul celălalt (Neuma, Cluj, 2019) e una din cele care vădesc aceeaşi afinitate, aceeaşi transparenţă. La fel funcţionează relaţia cititor-text în ce priveşte cronicile de întâmpinare, componenta majoritară a scrisului autoarei. Dece atâtea detalieri contextuale? Pentru a sublinia senzaţia paradoxală a dificultăţii de lectură a acestor povestiri. Ceea ce mi se întâmplă rarissim spre deloc când citesc proză.

Profesorul Mircea Muthu, în prefaţă, schiţează, folosind citate bine alese, un tablou coerent al celor 10 microtexte. Nu-mi permit să mă inserez în modelul profesorului, raportul meu de lectură n-ar avea justificare. Cu atât mai puţin aş putea încerca să propun o interpretare alternativă. Quod licet Jovi…

Ce-mi rămâne de spus?

Profesorul Mircea Muthu consideră povestirile nişte parabole. Cu irizări de epos oriental. Diagnostic imbatabil. Personal mi-au sunat a eboşe de basm. Prelucrat până la quintesenţă. În alte cuvinte distilat. Mai mult, simbolizant. La modul încifrat. Ajuns aici am identificat unul din motivele (căci sunt, fără îndoială, mai multe) dificultăţii de lectură. Una din constantele scrisului autoarei, prezentă mai ales în croniciile literare, inerent mai rar în poezie, e ca cere precunoaşterea, de către cititor, a unor elemente literare referite sau vag aluzionate. Elementele sunt, în cronici, fie identificate prin note de subsol, fie lăsate cititorului, care e cooptat ca partener. Ei, bine, în aceste povestiri sui generis, backgroundul referenţial e mai puţin decât o umbră. Deloc de mirare că literatul de nivel înalt recunoaşte cel putin atmosfera acestui background (cu irizări de epos oriental). Deşi eu cred că recunoaşte efectiv piese anume (ciclul maghrebian Kitab-al Mathalib, pg. 8). Ceea ce mie-mi lipseşte. Că sensul povestirii nu depinde, la urma urmei, de cunoaşterea precisă a vasului cu mir al Sulamitei e evident. Dar dedesuptul vocii narative se află un sistem de repere asupra căruia cunoaşterea mea e precară. Mă aflu, ca cititor, păstrând absolut toate proporţiile, în ipostaza celui care citeşte Il nome della rosa. Referirile din roman nu sunt accesibile decât unui număr extrem de mic de cititori. Care au cunoştinţe de extremă adâncime asupra epocii medievale. Şi nu doar medievale. Pentru marele public rămâne, altfel, un provocator policier.

Dar Povestirile de pe malul celălalt nu au o epidermă coerentă trivială. Sunt scrise – şi asta e meritul lor major – pentru cititorul cult şi rafinat. Înainte de a intra în zona comentariilor pe care le pot face, am obligaţia de a recunoaşte că titlul primului meu volum de cronici, produs de aceeaşi editură Neuma, cu 3 ani în urmă, nu se mai justifică. Meseria de cititor? Haida-de! Dar ar fi o prostie să-l reneg. Şi n-am de gând să comit prostia. Îmi voi asuma, deci, evidenţa definirii unei limite ale stăpânirii meseriei.

În locul unei analize pe text, voi nota unele conexiuni ale textului – in universul meu de cititor. Povestirile mă trimit la o nuvelă distopică a italianului Lino Aldani, matematician ca formaţie, scrisă cu 42 de ani în urmă. Prin atmosferă. Fără îndoială, povestirile autoarei au o dominantă distopică. Mai crudă decât literatura sci-fi occidentală a anilor 50. Desigur, povestirile noastre nu au nimic comun cu domeniul sci-fi. Dar nici basm nu sunt. Căci basmul înseamnă confruntarea dihotomică, antinomică, dintre principiile binelui şi ale răului. Westernul e un basm sui generis. La fel ca unele filme de acţiune, altele de capă şi spadă. Elementele de basm ale povestirilor se cantonează în mecanisme stilistice. Cel mai evident e tripticul repetitiv din cele mai multe texte.

Povestirile nu sunt, deci, distopii sci-fi, dar au o dominantă distopică. Deloc tristă, deloc cinică. Nici chiar pesimistă. Obiectivă. Cruzimea unor finaluri (Visele, Frica) accentuează diagnosticul.

Dacă titlul volumului trimite la nuvela lui Lino Aldani, el mai trimite şi la una din noţiunile basmului: malul celălalt ar putea fi celălat tărâm. E unul din elementele care schiţează senzaţia, totuşi vagă, de basm. Dar cum am demonstrat că nu poate fi basm, continuăm a ne întreba ce este. Căci categorisirea profesorului Mircea Muthu – parabole cu irizări de epos oriental – deşi acoperită de text, nu e, totuşi completă. Câtă vreme identificăm şi elemente de distopie cu iradieri în zona altfel străină sci-fi şi chiar amănunte responsabile pentru senzaţia, tot străină, de basm. Cheia încercărilor taxonomice cred că şade în ambiguitatea dintre alteritatea la care trimite titlul (malul celălalt) şi ţinutul pe cât de straniu, pe atât de singular şi de original, aflat între lumi. Spre care tind mişcările personajelor, de fapt ale lumii acestora. Sau care se află ab initio acolo.

Ce poate reprezenta acest spaţiu interstiţial, între lumi? Prefer să renunţ la ipoteze. Dacă autoarea va fi avut o intenţie precisă, a avut simultan rafinamentul de a sugera, implicit, că lasă interpretarea la libertatea cititorului. În basme, tranziţia spre tărâmul celălalt şi înapoi se face instantaneu. Andrea H. Hedeş propune o soluţie de continuitate. Dar faptul că acest între lumi există, în convenţia narativă, nu doar permite, cere chiar întrebarea ce e pe malul celălalt? Originalitatea povestirilor permite, daca nu nenumărate, oricum numeroase interpretări simbolice. Şi dacă ceva îi e clar cititorului care mă aflu e că destule-mi vor fi scăpat. Precum, păstrând absolut toate proporţiile, îmi vor fi scăpat cele mai multe dintre trimiterile lui Eco, din Numele trandafirului.

Lumea reală, în care trăim, e bolnavă. Sau cel puţin nu mai e cu totul sănătoasă. Strania lume între lumi, conturată de povestirile de pe malul celălalt tocmai asta spune, în ultimă instanţă. Dar mai spune ceva. Lumea dintre lumi te face să te gândeşti la un purgatoriu sui generis. Iar atuci nenumitul mal celălalt e un la fel de îndrăzneţ sugerat Hades.

Să revenim la primul text, înainte de a comenta finalul. Să ne imaginăm că am citit restul povestirilor după o pauză conjuncturală. În care presupunerea că peştera dincolo de care zboară îngerii e peştera alegorică a lui Platon s-a diluat. Am citit 8 povestiri mai mult sau mai puţin ca pe un tot independent. Ne-a frapat dominanta distopică (iată dece tonul iniţial al raportului de lectură, cronica fiind mult spus, se plasează în această izolată ipostază). Apoi ne-a frapat antidistopia (cuvântul merită inventat, el exprimă senzaţia finalului povestirii finale). Deşi cumva o aşteptam. Bolovanii, descrişi insistent, cu simbolul lor nonviu (alt cuvânt inventat, pentru a separa sensul de mort, care n-are ce căuta aici) îşi descoperă utilitatea. Femeile satului, cu viaţa lor chinuită, convertesc piatra în pâine. Sigur că nici asta nu e o surpriză, oamenii satului oferă bolovani străinilor castelani în schimbul unor pâini cât o roată de car. Metafora e curajoasă. Nu te poţi gândi decât la forta vitală a puterii de a scoate apă din piatră seacă. Dar tehnologia convertirii pietrei în pâine duce mult mai departe. Nu pot înţelege acest final decât în sensul că pe malul celălalt, dincolo de purgatoriul lumilor dintre lumi, e un antihades. De la poemul lui Arghezi n-am mai întâlnit un imn, altfel contorsionat, închinat mai fără echivoc Omului. Omului inspirat de stolurile de îngeri zburători, dincolo de peştera lui Platon.

 

 

Banchet stilistic

[Horia Gârbea, Plăcinte cu ighemonicon, Neuma 2019]

Polivalenţa… poliedrică (Emil Lungeanu dixit) lui Horia Gârbea devine vizibilă la nivelul publicului când acesta, în calitatea sa de cititor observă că scriitorul se simte confortabil în oricare dintre genurile şi subgenurile în care scrie. Această idee e un truism. Rostul ei, la începutul unei cronici, e de a face o schiţă de pas (de dans literar) mai departe. Întrebându-ne, cititor asumat cronicar şi cititiori pur şi simplu, dacă există diferenţe subtile între modurile cum tratează el diferitele domenii. Înainte de a-mi contura propria impresie, cred că e cazul de a completa minischiţa de portret datorată aceluiaş E. L. în volumul proaspăt recenzat cu o săptămână în urmă. Reiau înşiruirea: poezie, dramaturgie, critică, proză, traducerile din Shakespeare. Poate ar fi de adăugat publicistica (coeditorialele cursiv la revista Neuma, reportajele de la evenimente editoriale, dar mai ales primul volum de gen, Raţă cu portocale, Editura Liternet.ro, 2001) şi, ca o componentă a criticii, efortul editorial. Sau poate n-ar fi. Sigur ar trebuie pomenită eseistica. Publicul decide, eu am adăugat nuanţările.

Cât despre critică, n-am mai citit un volum de gen din 2005 (Arte parţiale, Editra MLR). Dar cartuşele de pe a patra copertă a celor mai multe volume Neuma nu sunt act critic? Câtă vreme astfel de texte sunt risipite de scriitori cu notorietate care girează, din perspectivă editorială volumele respective, pot fi şi sunt ignorate la inventar. Dar ca marcă identitară a editurii Neuma tind să devină o instituţie. Ergo – nu le mai putem ignora, fără a ştirbi fie şi un minimicrociob din portret.

Să revenim la ceea ce consider observaţie personală. Horia Gârbea a scris 3 romane şi, cu acesta din urmă (Plăcinte cu ighemonicon, Neuma, 2019), 6 de proză scurtă. Romanele au, parcă, mai mult humor şi dezvoltă mai mult şi destul de diferit comic. Poate de aici falsa impresie de uşurel. Uşurel irezistibil şi de efect, de altfel. Oricum o cronică de întâmpinare nu e o monografie. Dar romanele sunt dezvoltate cinematografic, în succesiuni repetitive de secvenţe  care trădează preferinţa nativă pentru proza de mică întindere. Dovadă, aş spune, că e simte mai confortabil aici. Deşi poate scrie orice.

Chiar în proza scurtă, scriitorul duce, nu odată, la consecinţa logică tehnica recompunerii naraţiunilor, altfel impecabil închegate şi coerente, din fragmente modulare. Ba chiar contribuţiile la cele 4 antologii de proză coordonate au această structură. Iar cele la cele mai recente 2 sunt preluate în acest volum (2028. Focul, 1921. Variante).

Volumele de proză scurtă îi prilejuiesc desfăşurarea unor exerciţii de stil. Spre deosebire, însă, de modelul academic-programatic al lui Romulus Vulpescu, de care ne amintim peste zeci de ani ca reper, Horia Gârbea schimbă, de la un text la altul, digitaţia fără a face paradă. Pur şi simplu selectează maniera adecvată mediului subiectului abordat. Iar această expoziţie stilistică lipsită de emfază atinge perfecţiunea exact în acest cel mai recent volum. Dacă n-ai şti că cel puţin 2 texte, cele preluate din antologii, sunt scrise nu mult mai devreme dar mai devreme, ai zice că montajul celor 9 texte conturează deliberat o frescă a mediului românesc pe mai multe generaţii şi straturi sociale.

Iată dece am renunţat la schema standard de a recenza un volum de proză scurtă înşirând două vorbe despre fiecare piesă componentă. Deşi toate respectivele volume (începând de la Imperiul generalilor târzii – Bogdan Suceavă, dublă ediţie digitală, apoi tipărită, 2002-2003) conturau tablouri-viziuni de ansamblu, prima cumva asupra acestora personalitatea povestirilor individuale. Deloc mai accentuată decât prozele din Plăcinte cu ighemonicon. Este diversitatea stilistică a acestora din urmă care mă îndeamnă să încerc a stimula la maximum curiozitatea cititorului.

Evit, pe cât posibil, mărturisiri primare (spre primitiv) de genul mi-a plăcut cutare piesă. merg (cât merg) la modul colocvial. Cu sau fără o cafea. Nu merg înre-o cronică. Aceasta poate surprinde esenţa cărţii aferente sau poate greşi flagrant. Dar trebuie să respecte cititorul. Alibiul că un cadru universitar de la litere poate afirma fără jenă ca nu i-a plăcut romanul Crime la Elsinore (în timp ce habar n-are că o proză din Fratele mai destept al lui Kalaşnikov e preluată de autor dintr-o antologie coordonata chiar de el – e inacceptabil pentru codul de conduită adoptat în cronici. Dar cum să-mi exprim decent preferinţa pentru singura piesă complet nonvioentă din volum? Deşi, de pildă, în primele 2, tensiunea e manevrată mult mai sugestiv, ilustrând duritatea. Atmosfera Sinaiei, un punct nodal al unei epoci, legând el, punctul, multe fire definotorii ale realităţii româneşti de-a lungul a mai bine de un secol, e redată exemplar printr-un seducător – şi aparent benign – joc de umbre chinezeşti. E adevărat că jocul e accesobil doar cititorului cu lecturi decente. Dar ce alt cititor îl citeşte pe Gârbea? În cazinoul sinaiot, focar social în epocă, Felix Sima, acum medic renumit, îl întâlneşte pe Stănică Raţiu, alături de… Gore Pirgu. Acesta evocă obligatoriu jocurile de la Arnoteni şo compania lui Paşadia. Sigur, cazinoul nu e un loc pentru Pena Corcoduşa. Dintr-un condei, calitatea de senator a personajului matein, trage un flit clasei politice (ca să zic aşa). Şi e în conflict cu deputatul… Gheorghidiu. Nea Spirache Necşulescu şi el implicat în politică, traversează fantomatic scena. Felix află că Otilia a divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, iar acum toacă un conte hispanic. Finis coronat opus: Felix e prieten cu Grig. Iar Cazinoul surprinde scandalui acestuia cu Mona. Aventura căreia de a se regăsi pe cer alături de Alcor e abstrasă, odată recuperată dintr-un orăşel nenorocit. Pe Sebastian l-ar fi durut, de n-ar fi ajuns… huligan. Lectura acestor 7 pagini mi-a oferit un insolit exerciţiu de praxă a butadei lui Blaga: Literatura nu se citeşte. Se reciteşte. Dacă printre cititorii cronicii (a cărţii sunt certamente mult mai mulţi) se află profesori de română, le sugerez să le ofere elevilor din clasa terminlă 7 pagini xeroxate cu această adorabilă piesă.

Despre Miss Litoral 1984 şi, mai ales, de Plăcinte cu ighemonicon a vorbit îndeajuns Emil Lungeanu în Cartea recentă. Mă voi limita, acum şi aici, la diagnosticul corect asupra piesei principale, care dă titulul volumului horiagârbesc: o parodie după Pricepele lui Eugen Barbu. Personajul cheie, declanşatorul dramei, italianul principelui (se observă diferenţa de grafiere), cittorul de zodii, care-şi zicea şi alhimist trimite la messer Ottaviano. Numele dregătorilor au şi ele semnificaţii încrucişate. Piesa e tipică pentru autor, o farsă explozivă.

Specific autorului, arhaismul ighemonicon serveşte prin ironie intenţiei parodice. Dacă ne raportăm la buchetul de sensuri pe care-l redă DEX.

 Înainte de a mă opri la piesa pe care o consider cea mai impresionantă, să subliniem, deşi am mai spus-o în linii mari, că cea mai recentă antologie coordonată de autor, din care a preluat în acest volum piesa 1921. Variante e prima tematică. Marcând centenarul Marii Uniri: 1918. Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost. Relectura piesei, altfel integrată concepţiei volumului, la interval de un an de la apariţia antologiei, propagă o rezonanţă simultan nostalgică şi plină de humor.

Dece consider piesa Poveste românească de Crăciun sau moartea şi învierea lui Moş Crăciun ca fiind cea mai impresionantă? E adevărat că Horia Gârbea impresionează prin versatilitatea stilistică. Ni-l putem închipui clăpăţind cu surâs subţire la un instrument cu mai multe claviaturi etajate. Dar întreg scrisul său are, dincolo de diferenţele stilistice, un ce comun. Spectacolul, cum observa autorul Cărţii recente. Dar un spectacol foarte personal. Cu întorsături de grand guignol. Ei, bine, piesa la care ne referim are un ton complet inedit. Confesiv. Sună mai intim decât o pagină de jurnal, nepublicabil. Sună ca o meditaţie pe marginea acelor vremi. Nu ştiu cum şi dacă resimt această dimensiune unicat cititorii din alte generaţii decât cea care a trăit vremile şi vremurile. Senzaţia pe care am încercat s-o sugerez e fără tăgadă cea indusă cititorului din acea generaţie. Ea dezvăluie un autor surprins într-un moment de adâncă sinceritate, renuntând la tehnicile savante, savuroase şi subtile pe care le foloseşte curent.

Una peste alta, ca cititor asiduu al unui procent majoritar al literaturii lui Horia Gârbea, consider Plăcintele cu ighemonicon cel mai complet, evocator şi rezonant volum al său de proză scurtă.

 

 

 

Cronica unor turnire poetice

[Horia Gârbea Pisica din Kavala, Neuma, 2019]

Filiala Bucureşti Poezie  a Uniunii Scritorior e deosebit de activă (în curând va apărea cea de-a treia antologie). A participat la traditionalul proiect al Uniunii, turnirul de poezie. Cele mai recente ediţii s-au desfăşurat Între 4 şi 9 septembrie 2018 la Alexabdroupolis (Grecia) şi la Alicante (Spania), pe 30 septembrie 2019.

Horia Gârbea, preşedintele filialei, a făcut parte din echipa acesteia la cele 2 ediţii ale Turnirului. La primul a primit Premiul publicului, pentru ciclul Pisica din Kavala. Editura Neuma s-a aplecat asupra acestor tradiţionale evenimente poetice, publicând volumul cu utitlul de mai sus. Care cuprinde contribuţiile autorului la ambele turnire. Cel de al doiea grupaj se intitulează Costa Blanca.

Strctura poemelor din primul grupaj – care dă şi titlul volumului – nu e inedită. Dar parcă mai accentuată decât in alte volume de poezii marca Horia Gârbea. Poemele sale au personaje în sens propriu. Mai mult, discursul celor mai multe e narativ. Că, totuşi, nu e proză, nu e nevoie de demonstrat. Dar foloseşte cu abilitate elemente împrumutate din proză. Iată, poetul povesteşte, iar figurile despre care povesteşte sunt în bună măsură personaje. Pitoreşti. Spaţiul grec e plin de cârciumari. Ioan, Vasile (cu al cărui chip îi apare eului poetic povestitor însuşi Poseidon), Valamakis… iar în tavernele cărora grecii vorbesc repede între ei, preocupaţi de valuta care tot creşte şi n-au avut timp să fi auzit de Ovidiu. Care asculta, tăcut, cu spatele la mare, larma negustorilor greci. Eminescu nu doar că stă invers, cu faţa la mare, dar are şi insolenţade-al ignora pe Ovidiu.

Poetul alege just, preferându-l pe Epaminonda lui Pelopida şi omitând să pomenească cele doă fiice ale eroului teban – Leucra şi Mantineea. Nu pentru a evita să facă abuz de nume mítice. Ci deoarece toţi cretanii sunt mincinoşi.

Oricât de plină de pitoresc, lumea grecească nu-i ajunge poetului. El aminteşte cititorului că-i oferise, nu de foarte mult, poeme cu înger. De care lumea extinstă, e la fel de plină precum cea egeeană de cârciumari depozitari de mituri. Ba cumva şi mai plină.

Deloc neobişnuit, poezia lui Gârbea se adresează cititorului… citit. Am dat deja exemple. Dar farmecul i-l aduc inserţiile aluzive. Într-un singur poem se adună referiri glumeţe la personajele homerice, adagiul fericit cel ca Ulise, pomenirea invers ironică la oraşul turnirului poetic (utopie  comunicaţiilor), pentru a sfârşi cu schiţa tremurătoare de tablou egeean în briza arşiţei apusului:

Şi noi am fost în Arcadia

Îşi spun

Miroase fabulos a brânză de capră

Şi Orfeu cânta

În toate tavernele.

La capitolul valorificarea referinţelor culturale, aici poetul se depăşeşte pe sine.

Dar aluziile culturale nu sunt de ajuns. Cititorul trebuie provocat. Îi împrumută sinelui său poetic vârsta de 10 ani, la care el, poetul ar fi putut vedea un film de care 4/5 din cititorii săi actuali nici n-au auzit. Şi puţini din cei mai în vârstă decât el îşi mai aduc aminte: Ziua în care vin peştii. O raritate în chiar universul horiagârbian. Poetul declarându-se noncinefil. Am făcut precizarea pentru a remarca abilitatea poetului. Care, dincolo de titlu şi o frază aruncată en passant (nu era tocmai rău) are altă ţintă. Filmul înlocuise un western, mult dorit de copii, deoarece unui conducător nu-i plăceau morţii care şi-au dat sufletul împuşcaţi. De data asta aluzia nu e culturală. Dar transparentă. Completată cu versurile omul căruia nu-i plăceau gloanţele murise demult împuşcat. Iar finalul dovedeşte fără echivoc că poetul ştia bine despre mesajul filmului.

Dar provocarea cititorului trebuie să mai facă un pas mai departe. Dacă cititorul standard căruia poetul se adresează se simte confortabil considerat implicit ca fericit precum Ulise şi peregrinat prin Arcadia, el e nevoit să caute în dicţionar un pictor chinez din secolul VII. Yan Liben. Pe care-l promovează într-o trimitate alături de zei şi de Împărat. Două principii fundamentale ale lumii.

Deloc de mirare că, apelând la îngeri, poetul desenează o trăsătură de unire între pisica simbolică din Kavala şi cel puţin unul din volumele sale anterioare. Prin care integrează acest nou volum în opera sa poetică recentă. Dar alături de îngeri, o altă specie, nu mai puţin nobilă, populează discursul său de menestrel în cinstea turnirului: poeţii. Cărora le meneşte, ironic, drept comandant de pluton un Yorik oarecum saltimbanc, ce dă spectacole în fiecare benzinărie.

Horia Gârbea nu scrie poezie versificată. Dar când o face, rareori, tu, cititor, eşti răsfăţat. Început, ca de multe ori, cu o perifrază tipică sie-şi, poemul Balena se învârte în jurul balenei lui Prévert. Dincolo de şarmul muzical al poemului, în ton de cântecel de copii, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu ne aflăm în faţa unei replici glumeţe la propria sa traducere a poemului La pescuit balene, publicată pe propriul blog, pe 28 febrarie 2015. E improbabil să nu existe o legătură, la urma urmei.

Dintre poncifurile greceşti putea lipsi Marathonul? Legenda acestuia presupune un singur soldat. Poetul inventează un şir de soldaţi, care, pe măsură ce mărşăluiesc spre Atena, veştile pe care le dic despre bătălie sunt, progresiv, mai optimiste.

O lecţie de anatomie. E libertatea cititorului să considere expresia ca o perifrază sau s-o ia ca atare. Oricum poemul e un prilej de etalare a ceea ce poetul numeşte diade:

Pe masa de operaţie

A marii literaturi

Se întâlnesc toate

Diadele glorioase:

Turcul şi pistolul,

Baba şi mitraliera,

Boul şi viţelul, leul şi cârnatul,

Capra şi varza,

Războiul şi pacea,

Roşul şi negrul,

Lira şi spada.

Pare un joc gratuit. Dar e o premieră. Cheia căreia şade în epitetul ironic glorioase. Asemenea structuri complementare, de la nobile la demifolclorice, sunt cu toatele mici organe ale marii literaturi. Termen la fel de ironic.

După provocarea cu Yan Liben, poetul merge mai departe pe linia personajelor chineze din secolul VII. Aşa afli de călugărul budist Xuanzang.

        Diferenţa dintre cele două turniruri e mai mică decât ce au comun. Echipa Filialei Bucureşti Poezie a câştigat ambele turniruri. Ca cititor al ambelor cicluri prezentate de autor, devenite capitole ale volumului în discuţie, mă întreb dece primul capitol a primit, la Alexandroupolis premiul public, nu şi la Alicante. Singura diferenţă pe care o văd e că spatiul grecesc oferă mai multe repere la intersecţia culturalului cu tradiţionalul. Deci mai multe prilejuri pentru autor de a-şi manifesta spectaculozitatea cu care criticul Emil Lungeanu îl creditează. Ce-i drept, analizând un la fel de proaspăt volum de proză.

Doza de poezie din capitolul Costa blanca nu e, în nici un caz, mai mică decât cea din Pisica din Kavala. Ba chiar, lipsidu-i pigmentarea, e mai lesne de absorbit. Sigur că în Alicante mai pluteşte umbra lui Prévert, dar jocul cu acesta fu deja epuizat în primul capitol. Mai pluteşte şi umbra poeziei arabe de dinainte de finele Reconquistei. Dar n-o găsim în poezia lui Gârbea. Nu e o lipsă, e rezultatul unor alegeri personale. Oarecum straniu, finalul poemului Lângă Alicante vorbeşte despre pretinsa preferinţă a fiului poetului (fiu care poate fi un artificiu de compoziţie) pentru… Kalaşnikov. Nu putem să nu ne amintim că autorul însuşi se recomandase, cu ani în urmă, ca fiind… fratele mai deştept al celebrului creator al celei mai populare arme individuale.

Mai întâlnim şi poeme cu peşti. Două chiar. Numite, pentru a sublinia integralitatea volumului, al doilea şi al treilea. Dar din unul dintre ele poetul ne surâde hâtru. Inventând găselniţa furtlui, de către peşti, a speranţelor oamenilor.

De altfel acest final de tip witz (nu banc!), tipic pentru poezia autorului, îl întâlnim în capitolul al doilea cu frecvenţă ceva mai mare decât în medie în întreaga lui poezie. Finaluri după care recunoşti un poem de Horia Gârbea mai abitir decât unul al lui Marin Sorescu.

Şi totuşi e greu să scrii despre seducătoarea poezie a multilateralului scriitor. Dece? Tocmai deoarece personalitatea poetică şi densitatea efectelor te-ar îndemna să comentezi cel putin 80% din poeme. Ceea ce ar plictisi iremediabil cititorul şi ai rata, astfel, cronica. Iar a selecta 10-15% e efectiv greu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.