Patru cadre din viața și moartea pictorului Amedeo Modigliani 

de Liviu Ștefan Dunca

             În primul cadru este surprins Amedeo pe străzile din Montmartre. Pe cap purta o pălărie de paie prin găurelele căreia răzbătea soarele tare de august și proiecta pe chipul tânărului artist mici puncte de lumină. Îți dădea o impresie de ceva magic, mai ales ochii săi sclipitori în care se citeau visurile sale și năzuințele. Nimeni nu rezista să zăbovească asupra lor, căci erau arzători, tăioși, de o râvnă ce părea că e capabilă să sfârșie totul în cale. În mâna dreaptă purta pânzele sale, iar subsuoară ținea strâns șevaletul. Eșarfa roșie de la gât, soarele și privirea sa îți dădeau impresia unei torțe arzând, o torță de care îți era frică să te apropii. Jeanne s-a apropiat de el, cu toate că părinții ei au cunoscut focul în care se arunca fiica lor. Dar Jeannei îi plăcea să stea în preajma lui, îi plăcea să-i privească ochii scânteietori, să-i asculte glasul său ca un tunet. Spunea lucruri mari, originale, ce nu le auzise nicăieri, nicidecum la băieții recomandați de părinții ei. Așadar Amedeo nu era un oarecare, nu, îl vedem pe străzile din Montmatre unde era un personaj celebru, cunoscut mai ales prin cârciumi și cafenelele, iar legănatul său nu mai era de acum nimic neobișnuit. Îți dădea impresia că s-a născut cu el, iar prăbușirile sale pe caldarâmul orașului erau privite cu dispreț de majoritatea localnicilor nu însă de cei din breasla sa. Aceștia vedeau în viața dezordonată a lui Amedeo o jertfă, o dăruire sinceră și curată. Încurajat de aceste mici aprecieri drumul lui Amedeo nu mai avea cale de întoarcere, nu, el vroia să construiască alături de Jeanne o piesă dramatică în care toți erau chemați să se jertfească. Nu cunoștea alt drum, nu știa un alt chip al frumosului, alte nuanțe ale luminii. Clădirile din motmartres păreau distorsionate, chipurile oamenilor păreau că se metamorfozează, că se transformă în vreo formă primordială pe care numai el o cunoștea, numai el îi cunoștea misterul, cheia spre ea. Însă toate îl chemau spre o beție universală spre un dans ritualic păgân ce părea a fi singura dezlegare a misterului, singurul răspuns al întrebărilor pe care Amedeo și le punea obsesiv în nopțile înghițite de fum și în ritmuri de cabaret. Jeanne nu credea că acesta este drumul lor, dar era încredințată că Amedeo știa ce face, știa cum să deturneze totul spre un tărâm minunat, plin de lumină și adevăr. Știa că Amedeo era înțelept, vedea în ochii săi arzători că deținea controlul, că va distruge totul în cale și va ieși biruitor. Visa mereu la biruința lor. Visa că vor câștiga cerul, stelele, norii, că vor fi îmbrăcați în lumină, în glorie.

            Al doilea cadrul se află într-un motel din Montmartre. Cineva deschide ușa camerei 432 și descoperă o imagine sfâșietoare urmată de un strigăt ce părea că pătrunde precum un fulger prin toate ungherele conștiinței. Amedeo, cu sângele ieșindu-i din colțul gurii și privirea încremenită, era în brațele Jeannei. De multe ori îl găsise căzut, inert, dar acum știa că nu se va mai trezi niciodată, că văpaia din ochii săi s-a stins pentru totdeauna.

            Al treilea cadru e o curte interioară a unor imobile de patru etaje. Un spatiu gol, un hău pe care locatarii îl foloseau pentru a arunca chiștoacele, ori pentru a-și întinde pe geam izmenele la uscat, ori pentru a arunca lucruri nefolositoare. S-a auzit un strigăt, apoi un zgomot surd. Apoi tăcere. Unul dintre locatari se uită în jos și văzu trupul contorsionat al unei fete tinere. Jeanne nu se va mai ridica niciodată, nu va mai râde, nu va mai chicoti, nu va mai străluci. Ar fi putut să înceapă o nouă viață, copilul din pântecele ei ceruse asta, strigase ca să trăiască, dar totul fu îngropat în acest hău de beton, în acest loc plin de chiștoace, un loc unde doar ciorile se mai coborau ca să scotocească prin gunoaie.

            Al patrulea cadru este într-o sală de expoziție pe pereții căreia se află tablourile pictorului Amedeo Modigliani. A obținut în sfârșit ceea ce își dorea, dar era prea târziu, de acum toate acestea nu fac decât să îl apese, să îl strivească sub placa grea și nemiloasă a mormântului. La expoziție se află lumea bună a Parisului înecată într-un fum de trabucuri și țigări fine. Trupurile bine hrănite ale colecționarilor se mișcă anevoios în costumele impecabile ale epocii, iar femeile grațioase se țin scai de ei, râzând zgomotos la glumele lor, fețele lor devenind grave când aceștia spun lucruri mari, importante. Când se uită la tablourile lui Amedeo aceștia devin gânditori, cu ochi împăienjeniți, ce par să dezlege mistere, idei, ori să dea verdicte. Însă nimeni nu se mai gândește la Amedeo, la întrebările lui, întrebări ce poate că încă nu și-au găsit dezlegarea, nu au găsit încă drumul spre lumină.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.